Poezia și proza, centripet și centrifug

Într-un posibil tratat de poetică și-ar afla un loc de onoare analiza felului în care poeţi de vocaţie au un mod anume de a scrie şi proză. Descins direct dintr-o perspectivă esenţializată de a vedea realitatea şi de-a o traduce în limbaj, poetul trece cu același sine contorsionat la prolixitatea prozei. Spre deosebire de singularitatea poeziei, proza are un specific plurilingivistic şi „dialogic”, după cunoscuta idee a lui Bahtin, ceea ce poezia nu va avea niciodată, oricât de epică ar deveni. Povestirile şi romanele unui poet diferă de cele ale prozatorului de meserie. Ultimul se aşează la scris comod, sigur pe toate strategiile narative; proza sa curge, înglobând referentul când psihologic, când realist, în mod esențial centrifug. Primul, în schimb, e contorsionat, e obsedat de sensuri adânci, de aceea proza sa, oricât de întinsă, se orientează încet spre parabolă, spre mit, spre satiră, ajungând un hibrid, mai mult macro-poem decât roman sau povestire — într-o mişcare centripetă.
Exemple ar fi. Nuvelele eminesciene reiau temele vizionare din marile poeme, argumentate filozofic din plin. Prozele lui V. Voiculescu ilustrează, din perspectiva fantasticului de tip folcloric, conflictul între lumea veche, tratată relevant în poezia sa interbelică, şi cea modernă, demitizantă. În ”Respirări” sau în ”Fiziologia poeziei” regăsim la tot pasul metaforizarea instantanee, tonul cunoscut al liricii stănesciene. ”Nostalgia”, trilogia ”Orbitor” ori chiar ”Enciclopedia zmeilor” constituie superbe mixturi de autobiografism urban, realism post-modern şi înlănţuire de miteme, tipice poeziei lui Mircea Cărtărescu. A se vedea și prozele unor Bacovia, Arghezi, Blaga sau Baconsky. Procesul poate fi analizat şi invers, dinspre proză spre poezie. Ar fi de evocat, astfel, Ştefan Bănulescu, cu puţinele sale ”Cântece de câmpie”. Deși, s-o recunoaștem, cazurile de convertire la poezie a unui prozator de cursă lungă sunt greu de găsit. Pare că prozatorii își păstrează mai bine genul decât poeții, sunt mai consecvenți, mai precauți, în fața liricului. Poezia e pretențioasă, cere respect, trăire și dispoziție lingvistică, dar, paradoxal, nu reclamă fidelitate. Proza, în schimb, deși e mai relaxată, mai aproape de real, e acaparatoare, geloasă, posesivă.
Desprindem o constantă a poeţilor-prozatori: naraţiunile lor, dacă nu sunt poeme extinse, sunt în mod sigur conglomerate de povestiri simbolice, apăsate de obsesia sensurilor ultime și a retoricii lor sonore. Ceva analog pentru prozatorii-poeți e mai dificil de presupus, fie și din simplul motiv al rarității lor.
Nici poeții, nici prozatorii nu pot scăpa de mecanismele propriului scris. El e vizibil, în filigran, dincolo de orice text al subiectivității ficționale, mai ales când acesta schimbă genul de predilecție. Doar hibridizarea textuală deplină, favorizată de modernitatea recentă, a mai ambiguizat lucrurile, dar a făcut-o tot în beneficiul axiologiei literare. Numai în egografiile plurigene post-moderne, centripet și centrifug nu mai funcționează. Cum am clasifica ”Exuviile” Simonei Popescu? Dar ”Ocheanul întors” al lui Radu Petrescu? Altfel, clasic vorbind, cunoaștem, relativ distinct, poeți și prozatori. Nu mi l-aș imagina pe Claudiu Komartin scriind proză altfel decât o face scriind poezie, atât de inconfundabil, în ”Cobalt”. Așa cum mi-e imposibil să mă gândesc la ipotetice poezii de Radu Aldulescu, după ce am devorat extraordinarele sale romane.

Tags: ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *