Într-o povestire1 dintr-un volum apărut acum câţiva ani la editura Cartea Românească, două personaje poartă următorul dialog:
„– Şi cine este, mă rog frumos, acest Leonid Dimov?
– Până acum câteva săptămâni n-aş fi putut să-ţi răspund nici la această întrebare. Dar acuma ştiu. Dimov este un mare, un foarte, foarte mare poet! Mai mare decât Magritte sau decât de Chirico sau decât Rousseau Vameşul!
– Alt paradox! Pentru că, din câte ştiu eu, Rousseau vameşul, Magritte şi de Chirico sunt pictori, nu poeţi. […]
– Aşa e, ai dreptate! Numai că dacă l-ai citit pe Dimov, îi ai pe toţi aceşti trei pictori la tine acasă!”2
Volumul amintit mai sus aparţine unui prozator care, deloc întâmplător, este şi critic literar: Florin Manolescu. […]
Cu toate acestea, nu există încă un consens critic cu privire la locul pe care îl ocupă Dimov în cadrul canonului postbelic românesc. Plasat fie în vârful piramidei3 (de Nemoianu, Grigurcu, Lefter), fie într-o categorie mai exotică, a „manieriştilor” (de Nicolae Manolescu), admirat în genere de criticii din generaţia tânără, Dimov are un statut până acum insuficient clarificat, deşi în anii recenţi se află pe o curbă ascendentă. […]
Volumul de faţă este structurat în şase capitole, care se ocupă, pe rând, de viaţa lui Leonid Dimov, (cu accent pe creionarea epocii şi a personalităţii poetului), de concepţia artistică dimoviană, de stilul poetic, pentru ca al patrulea, cel mai vast, să încerce o cartografiere a „teritoriului liric dimovian”, procedând la analiza, volum cu volum, a operei dimoviene. Penultimul capitol constă într-o schiţă a receptării operei lui Dimov, de la primele articole până la cele mai recente, pentru ca ultimul să se refere la posteritatea scriitorului.
1. O poveste de Crăciun, în Florin Manolescu, Mentaliştii, Cartea Românească, Bucureşti, 2009
2. Idem, pp. 86-87
3. Într-un articol publicat în 1996, Paul Cornea imagina un model piramidal al canonului literar, al cărui vârf cuprinde marile nume (Homer, Dante, Shakespeare), reprezentând nucleul, zona stabilă şi certă a canonului, iar baza – aflată „într-o stare de agitaţie perpetuă”, marcată de „conflicte de interese, lipsă de perspectivă”, lipsă de consens –, este alcătuită din literatura contemporană. – Paul Cornea, Genèse du canon et mécanismes de tri, în EURESIS – Cahiers Roumains d’Études Littéraires, 1-2 / 1996, pp.27-28
Fragment din Luminița Corneanu, Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel, Ed. Cartea Românească. 2014