Ficţiuni. Cum mi-am petrecut 11 septembrie

S-a întâmplat ca pe 11 septembrie 2001 să fiu – pentru ore bune – departe de televizor, departe de orice sursă de informaţie. Eram alături de câţiva amici, discutam ceva important, convenisem să ne concentrăm asupra subiectului care trebuia lămurit şi, destul de târziu, cineva a primit un mesaj din care rezulta că s-a petrecut un atentat, undeva în America. Nimic concret. Abia mai târziu au început să se vehiculeze şi în preajma mea date despre proporţiile dezastrului: 50.000 de morţi, apoi 5.000. M-a frapat asemănarea cu zvonurile din urmă cu mai bine de un deceniu – a fost cumva ca la revoluţia din decembrie 1989 (cu acel rechizitoriu care vehicula cifra de 60.000 de victime).

Eram în stare de şoc; momentul 2001 semăna cu acea nenorocire care nu vine niciodată singură. Era primul an al guvernării Năstase; urmele înstăpânirii se simţeau din plin, dar pe mine nu mă scotea din minţi atât fenomenul „baronilor“ locali – încă nu atât de vizibil – cât acel stigmat pus pe fruntea investigatorilor CNSAS, al cercetătorilor trecutului în general, de „lingători ai dosarelor“. În al doilea rând, un bun amic era în spital, unde l-am şi vizitat în acea zi. Nu degaja prea mult optimism şi nici starea mea nu vădea seninătate. Dar poate şocul cel mai mare a venit imediat după 11 septembrie, când am auzit o somitate a istoriografiei române vorbind detaşat şi fără urmă de empatie despre faptul că America trebuie să se obişnuiască cu acest „război asimetric“.

Mi s-a părut atunci că problema principală nu era empatia faţă de victime, ci răspunsul la întrebarea: „cum de s-a prăbuşit structura de rezistenţă a Turnurilor gemene“. Nu puteam sa nu ma intreb, in sinea mea: si daca in vorbele acelui nefericit premier nu e si o doza de adevar? Poate unii dintre noi stau cu nasul in documente, le valorifica, sunt o enciclopedie ambulanta, dar nu inteleg de fapt nimic din trecut, din prezent?