Occident
Creat de jurnalişti şi scriitori englezi la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX (George Powell, John Fiske, Philip Gosse), termenul de „Golden Age of Piracy” („epocă de aur a pirateriei”) includea a doua jumătate a sec. XVII, cu bucanierii şi corsarii care s-au împotrivit Spaniei şi musulmanilor, plus prima jumătate a sec. XVIII, cu războaiele din largul Americilor împotriva Marinei Regale britanice. Dar „epoca de aur a pirateriei” n-a fost niciodată resimţită astfel de cei ce au trăit-o pe puntea corăbiilor, măcinaţi de boli, de marginalizare şi de spectrul sărăciei, cu plăcerea riscului, tensiunea luptei, bucuria câştigului şi resemnarea înfrângerii. Din vremuri foarte vechi, pe toate mările lumii, cei ce au murit în valuri încercând să prade sau au fost prinşi şi spânzuraţi de autorităţi pentru că-l slujeau pe Jolly Roger nu au fost eroi decât în legendele postume. Aurul căutat în calele corăbiilor, cheltuit în cârciumi sau îngropat pe insule nu le-a dăruit o „epocă de aur”, dimpotrivă. Dacă n-au murit de boli (sifilis, blenoragie, tuberculoză, septicemie, alcoolism cronic), în lupte sau condamnaţi de autorităţi, au sfârşit pedepsiţi de proprii tovarăşi, şi nu erau puţine pedepsele unor căpitani dornici de spectacole macabre: spânzuraţi de vergă, traşi pe sub chilă, remorcaţi la pupa, prăbuşiţi în valuri de pe marginea unei scânduri pe care mergeau legaţi la mâini şi la ochi, părăsiţi pe o insulă, cu ceva provizii şi un pistol. Cele mai fascinante dintre legendele piratereşti s-au născut la începutul sec. XVIII, în urma unui război european pentru supremaţie (1701-1714), care a inclus şi zona Americilor şi a Indiilor de Vest: „Războiul Succesiunii Spaniole” (cei mai mulţi dintre coloniştii Lumii Noi l-au numit „Războiul Reginei Anna”). Corsarii loiali naţiunilor implicate (Spania, Franţa, Anglia, Austria, Portugalia, Ţările de Jos) au prădat vase inamice cu permisele în buzunar din Caraibe până în Indii și au rămas, după război, pe drumuri. Dar pirateria a fost favorizată atunci şi de o complicitate comercială. Guvernatorii provinciilor nord-americane şi unii căpitani de corăbii voiau să tranzacţioneze mărfuri în Americi ocolind monopolul vamal impus de Anglia, pentru colonii. Ei repetau, în fond, o altă veche complicitate, cea din a doua jumătate a sec. XVII dintre guvernatorii britanici ai unei peninsule din Jamaica, Port-Royal, şi foştii corsari englezi, tocmiţi împotriva Spaniei (ale cărei colonii se aflau foarte aproape). După ce ani de zile atrăsese o mulţime de aventurieri dispuşi să se îmbogăţeasă din aurul jefuit de la spanioli (unul dintre cei mai renumiţi a fost Henry Morgan, corsar mort în 1688 ca locotenent guvernamental, bogat şi alcoolic), Port-Royal devenise un oraş al libertăţii morale absolute, plin de magazine, taverne, bordeluri şi depozite de băuturi. La fel se întâmplase şi cu Madagascar, din sud-estul Africii, pe ruta Oceanul Atlantic-Capul Bunei Speranţe-Oceanul Indian, şi cu New Providence, din America de Nord, mai târziu. O catastrofă naturală va şterge o mare parte din Port-Royal în iunie 1692 de pe harta paradisurilor piratereşti şi de pe cea a locurilor imorale. Madagascar şi New Providence vor sucomba de la sine ca zone ale pirateriei, prin contribuţia presantă a autorităţilor engleze.
Revenind la epoca posterioară „Războiului Reginei Anna”, ea a lăsat în coloniile britanice ale Americii o mulţime de marinari experimentaţi care nu mai aveau pentru ce lupta. Ispita unei îmbogăţiri rapide din marinărit era de neînfrânt, aşa că mărfurile care circulau între Europa şi Lumea Nouă au trecut din calele vaselor de comerţ în cele ale goeletelor de tâlhari şi în magaziile secrete ale guvernatorilor locali. Benjamin Hornigold (a sfârşit prin 1719, într-o furtună, când era deja corsar legal, ultimul, se pare, al oraşului New Providence), Charles Vane (debarcat de propriul echipaj revoltat pe o insulă, recuperat de o navă englezească, mort spânzurat în 1721 şi expus în cuşcă, în Port-Royal), Bartholomew Roberts, zis „Black Bart” (răpus în 1722 pe puntea vasului său de o ghiulea trasă de pe un vas vânător) și Edward Teach, poreclit ”Blackbeard” (ucis în 1718 de un comando de două sloop-uri britanice, conduse de ofițerul Robert Maynard și trimise de guvernatorul Virginiei, Alexander Spotswood) s-au ilustrat prin astfel de acţiuni și au devenit eroi de legendă.
Noi
Comparativ cu istoria marină anglo-hispano-franco-americană, cea de la Dunăre şi Marea Neagră e mult mai săracă în evenimente şi transpuneri legendare. Românii n-au avut niciodată vocaţia marilor călătorii, a bătăliilor pe mare sau a colonizării de teritorii îndepărtate, așa cum n-au fost nici mari constructori de nave, deşi comerţul pe apă a cunoscut destule epoci înfloritoare. Niciun document nu vorbeşte explicit despre acte de piraterie, iar figuri de tâlhari marini cu ceva anvergură nu s-au păstrat în nicio menţiune oficială. Marea nu a trezit, la noi, decât nostalgii poetice, intimiste, egografice (începând de la exilatul Ovidiu), nicidecum eposuri de întindere. De înțeles la o națiune al cărei răgaz de visare a fost, multă vreme, inexistent și care a avut acces deplin la mare târziu, în a doua jumătate a sec. XIX, odată cu independența politică. Abia de atunci încolo putea fi vorba de o națiune maritimă, capabilă să-și croiască propriul parcurs naval, istoric și ficțional. Astfel, literatura despre piraţi e, în spaţiul românesc, cvasi-absentă, ea nu are vreo bază documentară, cu toate că porturile și schimburile comerciale pe apă n-au putut înlătura definitiv, probabil, ispita tâlhăriei. Exclud ”legenda” piratului al cărui tainic mormânt se află în vechiul cimitir al Sulinei, cu nume, locuri și date.
Precedente minore de imaginar marin găsim în povestirile de început ale lui Jean Bart, ofițer naval, autorul de mai târziu al unui Jurnal de bord (1896) și al romanului Europolis (1933). Jurnalul de bord, Moartea pilotului (1897) și Întâlniri în arhipelag (1908) conțin vagi trimiteri la acțiuni de piraterie în apele Dunării și ale Mării Negre, dar nu pot constitui referințe veritabile. Mai târziu, un Pavel Chihaia va da și el un roman al mării, Blocada (1947), unde frizerul Terzi, uriaș, cu picior de lemn, ar putea portretiza un pirat, fără alte prelungiri epice, însă. Benzile desenate din Almanahul copiilor, revista comunistă bianuală pentru copii care apărea până în 1989 (editată de Asociația Scriitorilor din București), avea un personaj de benzi desenate numit Mână de Fier, căpitan de pânzar moldovenesc din epoca ştefaniană. El lupta o dată la şase luni, cu voia perechii de autori, contra tătarilor, turcilor şi genovezilor fără a se sprijini pe nicio sursă istorică, dar având un fundal credibil, care invoca locuri, evenimente și personalități atestate în documente. Scenariul era semnat de un fost comandor de aviație, Radu Theodoru, scriitor prolific de pseudo-romane istorice bine văzut de regimul comunist, iar desenele erau făcute de Sandu Florea. Împreună cu același scenarist, Nicolae Florin ilustra în același loc povestea unui cuter românesc, ”Hai-Hui 2”, protagonist a o mulțime de aventuri prin mările europene. Romane de tip Corsarul, ale aceluiași Radu Theodoru (1984), proiectează, pe un fundal medieval precar (acţiunea se petrece în vremea voievodului Mihai Viteazul), o literatură ieftină, cu speculaţii esoterice şi intrigi simpliste, puţin atractive epic.
Cea mai frumoasă istorie marină cu piraţi e inclusă în romanul Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran (1954), unde Spânu, un vorace tâlhar levantin, terorizează zona Sulinei, cândva, după 1877. Reuşind să jefuiască şi să eşueze corabia L’Esperance, lângă farul de la vărsarea fluviului în Marea Neagră, el devine singurul deţinător al secretului dispariţiei lui Pierre Vaillant, prietenul căpitanului Anton Lupan. Spânu apare în tot romanul în situaţiile şi înfăţişările cele mai neaşteptate și sfârşește încolţit de autorităţi într-o ascunzătoare din bălţile Dunării. Desigur, personajul nu are strălucirea fizică a omologilor săi occidentali, dar acţiunile sale îi egalează. Ecranizarea romanului lui Tudoran, purtând acelaşi titlu (1976, regia Mircea Mureşan), consacră definitiv epopeea călătoriei lui Anton Lupan de pe ţărmul României până în Ţara de Foc, cu tot cu figura piratului Spânu şi a necazurilor provocate de el echipajului goeletei Speranţa.
În loc de concluzie
Dacă spaţiul vest-european şi-a sprijinit imaginarul pirateriei pe realităţi identificabile istoric, în cea mai mare parte, e pentru că a existat o veche și ramificată istorie maritimă, comercială și militară. Spaţiul românesc a ratat acest tip de imaginar, pentru că țărmurile și porturile autohtone s-au pierdut în negura anonimă a unei istorii navale minore, pe o mare interioară, închisă de margini tăcute. Fenomenul real al pirateriei marine a generat în Occident un epos simbolic dezvoltat concentric, cu date imaginare specifice, în timp ce la noi acesta a proliferat incomparabil mai nesemnificativ, cu împrumuturi, calchieri și referințe atomizate.
Fără dramul de „nebunie” pentru spectaculoasele corăbii și odiseile lor plutitoare, pirateria rămâne, într-adevăr, un domeniu epic al copilăriei. Altfel, cum am putea trece indiferenţi pe lângă o frumoasă machetă a unui vechi vas cu pânze, care ne spune, pe tăcute, o fascinantă poveste marină din glorioasele secole trecute?
