Оде́са: Destinul unui oraș cosmopolit

Odesa, portul atipic al Mării Negre, un oraș ornat cu pavaje, colonade ori cu o superbă clădire a Operei ridicată de Ecaterina cea Mare în secolul XVIII, respiră cumva acronic în pofida situației politice neclare din Ucraina. În acest conglomerat multietnic în care își duc viața ucraineni, ruși, români, evrei, greci, bulgari, tătari și alte seminții, senzația predominantă rămâne cea pușkiniană: „În Odesa poți adulmeca Europa”. Nici măcar Mark Twain nu s-a simțit defel străin când a pășit pentru prima oară în acest port, în anul 1867. I-a amintit de îndată de casă, dar este de presupus și că Odesa (fondată de aceeași Ecaterina cea Mare la 1794) arăta puțin altfel în epocă, un oraș tânăr și plin de vitalitate, înțesat de varii aristocrați, de la cei ai locului și până la cei francezi. Fiul orașului, Isaac Emmanuilovici Babel (de fapt acest „Mark Twain” local), a contribuit din plin, prin povestirile sale, la faima spectaculoasă a portului. Pentru detalii privind istoria așezării, recomand excelentul volum al lui Charles King, Odessa: Genius and Death in a City of Dreams, W.W. Norton&Company, 2012. Personalitatea odesiană, așa cum a conturat-o Babel în scrierile lui și cum a readus-o King la suprafață în cartea sa, aparține oricărui localnic „care, dacă nu evreu el însuși, este totuși evreu într-un sens mai larg cultural. El este cosmopolit, se simte acasă peste tot în lume, se simte acasă într-un spațiu multicultural”. Aceștia sunt oamenii Odesei, de ieri și (poate și) de azi…

După tumultul politic care a debutat în Ucraina pe 21 noiembrie 2013, atunci când fostul președinte, Victor Ianukovici, a refuzat să semneze acordul de asociere la Uniunea Europeană, soarta fiecărei regiuni a devenit cât se poate de incertă. Nici Odesa nu a fost lipsită de mișcările centrifuge ale militanților pro-ruși și, nu mai departe de primăvara acestui an, au avut loc manifestații în care stabilitatea fragilă a orașului-port a fost pusă la grea încercare. Grupurile civile pro-ucrainene s-au confruntat atunci cu pro-rușii în centrul Odesei, chiar în Piața Kulikovo, unde protestatarii pro-putiniști declaraseră zona parte din „Noua Rusie, liberă de fasciști”. Între timp lucrurile par a se fi calmat. Din nou, relativ! Liderii separatiști de aici au fost recent arestați (de exemplu, Anton Davidchenko, principalul organizator al mișcării separatiste). Iar această toamnă găsește o Odesă pașnică, pestriță ca întotdeauna, vizitată de tot felul de turiști, scăldată în soarele cumsecade al Mării Negre…

Sigur, autoritățile ucrainene par a deține în acest moment controlul asupra situației din zonă și, cum spuneam, nu existau semne evidente (cel puțin în septembrie, a.c.) ale tușelor care ilustrează în aceste zile tensiunea din alte regiuni ale țării. În pofida calmului aparent, te poți aștepta totuși la reacții dintre cele mai diverse. De pildă, încercând să aflu direcția spre o anumită locație din Odesa, am intrat în vorbă, aletaoriu, cu un -poate?- localnic. Întrebându-l dacă vorbește engleză, m-am trezit contrat destul de agresiv: „Vorbești rusă? Atunci nici eu engleză”. Din tonalitate și privire, mi-am dat imediat seama că rusa nu este pur și simplu lingua franca a acestor caleidoscopice seminții, ci și un mod de a afirma tranșant o anumită preferință politică. Nu am insistat, în ciuda aerului turistic și cosmopolit al locului, într-o superbă toamnă de sfârșit de septembrie, este bine să-ți vezi de ale tale pentru că nu știi niciodată peste simpatizanții cărei tabere dai. Altfel, orașul este destul de sigur, atât ziua, cât și noaptea (mai ales în centrul vechi). Plaja cea galbenă a Odesei rămâne probabil locul cel mai reconfortant pe care îl poți găsi aici. La fel, terasele din centrul orașului respiră același aer puternic european asupra căruia nu se înșela absolut deloc Pușkin. M-am lăsat apoi desenat de un fel de „Ostap Bender” local, care articula într-un amestec vioi de idiș, rusă și engleză, chiar în fața monumentului celor 12 scaune ilfpetroviene. Le-am gustat celebrul compot local. Am negociat prețuri hazlii cu negustorii de călătorii cu iahtul din port și am survolat orașul dintr-un telescaun scârțâitor spre care te invitau plictisit, pentru câteva grivne, două doamne experte în croșetat. Pe Treptele Potemkin, ajunse celebre mai ales prin Serghei Eisenstein și al său „Crucișător”, te poți pierde ore întregi privind în depărtare spre gura portului și împreunarea semi-turcoaz dintre linia orizontului și Marea Neagră. Pentru partea plăcută a promenadei, mirosul îmbietor al mâncării locale, festivaluri, târguri, turiști și voie bună, recomand Deribasovskaia, artera principală a centrului vechi…

Odesa rămâne principala ieșire a Ucrainei la Marea Neagră. Istoria ei este brăzdată de teribile evenimente și nu este niciodată suficient să amintim că de numele acestui oraș se leagă și una din marile pete ale istoriei României: masacrarea evreilor în timpul administrării românești a orașului-port. Un subiect despre care s-a scris și se va mai scrie (de notat și că la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1945, mai rămăseseră aici doar 48(!) de evrei din cele câteva mii consemnate la începutul conflagrației). Nu știm ce se va mai întâmpla cu și în Odesa peste un an sau peste cinci. Timpul ne va lămuri. Dar oamenii locului par a fi în general dornici să-și perpetueze tradiția de „vitraliu cultural”, chiar în pofida acestor tragedii istorice de care n-au fost niciodată străini.