Probabil vi s-a-ntâmplat şi vouă. De obicei când te mai întinzi în pat în după-amiezele de vară sau toamnă. Afară briză călduţă, păsărelele ciripesc şi simţi, deodată, cum te strânge de gât, ca şi cum ai fi invizibil şi mut. Neapărat într-un context d’ăsta, nu idilic, dar aparent pozitiv. Cavourile-s frumoase, ca nişte căsuţe pentru pitici, dar ce e înăuntru n-aţi vrea să ştiţi. Aşa-ncepe de obicei. Azi te doare capul, mâine puţin în piept, poimâine îţi faci o radiografie şi răspoimâine e ziua în care pierzi toate lucrurile. Ziua în care pierzi toate lucrurile e cea mai uşoară. Parcă intri-n vacanţă. Lumea se uită cu interes, încep să pună pariuri. Dup-aia infernul, ca ultimul sejur împreună, în săptămânile de dinaintea divorţului.
Cumva îmi aduce aminte de puţinele excursii făcute la ţară. Din goana trenului pare minunat, copilaşi desculţi fac cu mâna, facem şi noi la rândul nostru, îi pozăm, mai aruncăm o bomboană, gata, totul a rămas în urmă, praful să se-aleagă. Nu mi-au plăcut niciodată sătenii, cu calmul lor ce ascunde istorii de pizmă şi incest. Plus că satele, cu noroaie, câini, ierni nesfârşite şi dealuri între care te pierzi, sunt atârnate undeva la marginea lumii, aştepţi să pici în hău dintr-o clipa-n alta, te trezeşti noaptea speriat, inima bătând tare. Ai impresia că n-o să mai pleci niciodată, că o să rămâi blocat pe vecie, fără scăpare. Zici că au pârjolit totul, nici măcar o tufă, un popândău, nimic. Te scurgi prin pustiu, ore în scrâşnet de cale ferată. Te-nvârţi în cerc. Valea Florilor. N-am înţeles de ce se cheamă aşa, n-am văzut nicio floare. Dovada că satenii mint. Nici satul nu-l vezi, e o gară singură în mijlocul pustiului, un drumeag care cred că se opreşte brusc undeva între dealurile alea arse. Norocul meu că n-am avut rude la ţară.
Toată viaţa, de când te naşti până mori, dai. Toate lucrurile. Dai. Mai vrei? Hai mai ia. Cât? Kile? Sute de kile? Tone, poate hectare întregi? Hai ia, ia tot. Mai am. Suflet? Ia! Vrei şi splina? Ficatul? Poate un rinichi? Inima, dar să mai rămână un ciot, cât o vrăbiuţă în colţi de motan, ca să se mai zbată, pentru că mai trebuie dat. Dai. Dai telefon, nu-i semnal. Dai telefon, sună ocupat. Dai telefon, nu răspunde. Dai. Dai până te saturi şi încă tot mai trebuie să dai. De primit nu prea, poate un pic, aşa, de amintire, ca atunci când treci pe sub porumbei şi-ţi cade pe gulerul cămăşii. Dai, ce să faci, trebuie să dai. Trebuie, de dat trebuie. Întotdeauna trebuie. “Azi fac curat. Ştii, e foarte important. Azi alerg. Mi-am facut deja programul, îmi pare rău. Şi, în general, am foarte multă treabă. Mă întâlnesc cu oameni, chestii… Dar să ai grijă de tine, da? Altădată, altădată! La toamnă, poate. He heee…”. Las’ că-ţi vine şi ţie rândul. Să mai rupi bucăţele, să le dai. Cu polonicul, cu bascula, cu ce se nimereşte, numai dat să fie. Nu aştepta nimic. Ne pupăm pe plajă după ce-am vomat, ca şi câinii îmbârligaţi, ca şi porcii, viermi suntem, râme suntem! Puah! Scuipi, dar dai! Încă trebuie să dai! Şi când mori dai, duhul ţi-l dai, ultima suflare ţi-o dai, nimic nu-ţi mai rămâne, nimic pentru tine! “Nimic pe sub soare, nepoate. Ascultă-mă bine, nu fi prost! Nimic, nimic!”. Dai. Nu-i nicio problemă. Uite, îţi mai dau. Încă mai am. Să ai de drum, nu de alta. Să nu-ţi lipsească. O să dau toată viaţa.
Bunicu’ aproape orbise. Vedea în pete, adevărate picturi, curcubee, ce mai amuzament, ca la caleidoscop! Se uita fascinat. “Uite, întind mâna, împung cu degetele şi n-ating nimic. Aer. Aer gol! Dau să-l înşfac, haţ, cu pumnul, în pumn nimic, nici măcar un fir de praf! Îţi zic, a plecat de mult, ne-a lăsat cu pantalonii-n vine şi a luat-o la goană. Ca un fătălău! Căcăcios, să-i fie ruşine! A plecat, nici vorbă să se mai întoarcă! Nepoate, e-o afacere-ncheiată. Nu mai scapă nimeni, acum aşteptăm bombardamentul!… Cine! Cine!! Dumniezo! Dumniezo a plecat! Paştele mă-sii de treabă! Aaaaaah!!”.
