Să salvăm lumea, cu puţinul pe care îl putem face

Am observat ceva aparent paradoxal: atunci când mama sau cineva apropiat îţi sare în ajutor, pentru lucruri aparent banale: un guturai, o mică rană, o julitură. Şi face asta cu cea mai mare grijă din lume. Poate pentru că în ce priveşte o rană mică poate rezolva chestia, dar ştie că nu ar putea rezolva ceva mai grav, cum ar fi o mână ruptă sau mai rău o operaţie? Nu cred că doar asta.
Şi oricum, în acele momente în care cineva avea grijă de rana mea, mă gândeam că nu merit atâta atenţie pentru o rană mică, în timp ce un altul e vai de capul lui faţă de mine, undeva într-un spital, complet distrus după un accident foarte grav. Mi se părea nefiresc să primesc atenţie completă pentru că cei care sunt în stare mai gravă decât mine, ei ce ar putea primi ca şi compensaţie, o atenţie completă dublă? Nu există aşa ceva.
Dar, totuşi, eu ca mic bolnav merit atenţie. Pentru că mama sau cel care mă are în grijă ţine la mine, şi orice m-a atins pe mine trebuie rezolvat. Dacă poate rezolva ceva, pune toată energia în a face asta. Rezolvarea, salvarea lumii, se face rezolvare cu rezolvare. Nu se fac credite sau însumări de salvări ale lumii: e de la om la om, om după om.
Iar cei care au trecut prin singurătate, moarte şi eşec, au învăţat cu siguranţă că nu contează atât rănile, cât oamenii. Că prezenţa cuiva e mai importantă decât tot restul, şi că suferinţa fiecăruia e la fel de importantă cât tot restul suferinţelor din lume.
Şi atunci, fac ce pot, cât pot, de acolo de unde pot interveni pentru a uşura lumea asta cu oamenii ei. Măcar o seara mai liniştită, măcar o zi de vacanţă să pot oferi cuiva, măcar o prăjitură neaşteptată la momentul cel mai aşteptat.
Lumea merge nasol, lumea e bolnavă, şi te gândeşti că, pe orice ai pune mâna, e o picătură într-un ocean faţă de ce ar trebui făcut. Dar totuşi, dacă s-ar pune Stop Cadru şi s-ar opri brusc tot filmul existenţei, oare nu cumva vor străluci pretutindeni pe planetă tocmai cei care erau “în drum spre rezolvare”, cu mâinile pe orice au găsit la îndemână, la pansat rănile celor de lângă ei, chiar dacă nu au terminat sau nu vor termina să facă asta?
Slăbiciunea celor care nu pot face decât lucruri mărunte, neputinţa lor de a salva lumea întreagă, e, tocmai, înduişătoare. Nu cumva e, tocmai, suficientă? Nu cumva e tocmai secretul?
Secretul salvării lumii nu e puterea efectivă de a rezolva, care ar exclude inima omului, ci e atenţia, compasiunea trează. Şi poate că judecăm greşit starea lumii: lumea nu va fi salvată din afară, indiferent cât de distrusă este, lumea va fi salvată dinăuntru, din starea de “always be preapared” a oamenilor normali, care nu ştiu mai multe despre starea existenţei decât că au inima deschisă pentru rănile deschise.
Care doar veghează, în noapte, sau în timpul zilei.
Dacă cineva mare şi tare din afară ar veni şi ne-ar salva, ca un zeu atot-puternic, oamenii ar rămâne privitori neputincioşi şi inutili. De fapt, figuri de ceară.
Dar faptul că trebuie să ne trezim la a ajuta pe unul–altul, chiar dacă nu vom putea rezolva singuri totul, iată minunea cu M mare: de fapt, nu trebuia să salvăm lumea, ci să ne salvăm pe noi înşine din starea de ne-trezire. Restul va veni de la sine.