Of, Alianţa mea: rapid dispăruta propunere a premierului Cameron

La recentul Summit al NATO din Wales s-au petrecut tot felul de lucruri şi s-au luat tot felul de decizii. Între altele, ne spune o sursă deschisă britanică, la Summit s-au băut cam 12.500 de apă plată şi minerală. Şi doisprezece studenţi de la Cardiff Met University au gătit de zor sub îndrumarea lui Stephen Terry, un celebru bucătar. Două fanfare militare au cântat vreme de două zile. Şase nave mari de război aparţinând unui număr de şase state membre au asigurat suplimentar securitatea Summit-ului, patrulând sau staţionând în Golful Cardiff. 800 de oameni din cadrul personalului de la Celtic Manor Resort au lucrat continuu, pentru ca participanţii la Summit să fie pe deplin mulţumiţi. 80 de hoteluri din Newport, Cardiff şi Bristol au pus la dispoziţia delegaţilor, a reprezentanţilor presei şi a tehnicienilor din echipele de televiziune 24.000 de zile de cazare, precum şi 15.000 de meniuri complete.

În ceea ce priveşte deciziile, Summitul NATO a pus, în sfârşit, capăt unei tare lungi perioade de iluzii contraproductive în raporturile cu Rusia. Şi s-a ajuns, rapid, la un consens în ceea ce priveşte nu numai hotărârea de a investi 2 % din PIB-ul fiecărui stat membru pentru apărare, ci şi în ceea ce priveşte crearea unui mecanism de control care să ofere garanţii serioase că această cifră nu va rămâne doar pe hârtie. Mai mult, o cincime din totalul cheltuielilor militare făcute de fiecare dintre statele membre ale NATO va fi folosită pentru modernizarea susţinută a tehnicii de luptă, ca şi pentru activităţi de cercetare-dezvoltare. Summit-ul a mai decis şi întărirea rapidă a dispozitivului militar din statele de pe graniţa estică a Alianţei (Ţările Baltice, Polonia şi România), precum şi continuarea prezenţei în Afganistan şi după sfârşitul misiunii actuale a ISAF.

Responsabilităţi regionale versus responsabilităţi globale

La 5 septembrie, în cadrul Consiliului Nord-Atlantic, premierul britanic David Cameron a spus, între altele: „prin urmare sper că vom ajunge la un acord cu privire la o forţă multinaţională de intervenţie care să poată fi desfăşurată oriunde în lume în doar două până la cinci zile” (în original, „so I hope we can agree a multi-national spearhead force deployable anywhere in the world in just 2 to 5 days” – vezi “NATO Summit 2014: PM speaks at North Atlantic Council meeting”, Speech, Sept 5, 2014, text accesibil la adresa de Internet https://www.gov.uk/government/speeches/nato-summit-2014-pm-speaks-at-north-atlantic-council-meeting). Ceea ce propunea premierul britanic ar fi însemnat, între altele, o lărgire bruscă a spaţiului geografic pentru a cărui stabilitate şi a cărui securitate Alianţa se simte direct responsabilă. Tratatul întemeietor, cel din 1949, vorbeşte clar – şi în mod repetat – despre spaţiul nord-atlantic şi despre securitatea ţărilor membre. Altfel spus, geografic vorbind, Alianţa are grijă în mod nemijlocit de o regiune care acoperă o parte din America de Nord (SUA şi Canada), Atlanticul de Nord (cu rutele sale maritime, esenţiale în orice situaţie în care statele europene ar avea nevoie, ca şi în ambele războaie mondiale din secolul al XX-lea, de ajutorul Americii) şi o zonă consistentă din Europa (aceea unde se află un număr tot mai mare de state membre).

Dar „oriunde în lume” ar fi însemnat cu totul altceva: transformarea de facto a NATO într-un mecanism stabilizator la nivel global. Adică transformarea Alianţei dintr-una cu relevanţă regională într-un instrument politico-strategic având în continuare centrul de greutate în spaţiul nord-atlantic, dar înzestrat cu voinţa de a interveni, la nevoie, chiar şi la antipozi. Costurile unei astfel de decizii ar fi fost, desigur, mari. Ca să trimiţi oriunde în lume, în doar 48-120 de ore, câteva mii de oameni plus cantităţi notabile de armament, echipament, vehicule de luptă şi de transport, muniţie, carburant şi provizii, există astăzi un singur mijloc tehnic: avioanele grele de transport strategic, a căror întreţinere şi folosire costă foarte mult. Dar o forţă de tipul aceleia pe care o propunea premierul britanic Cameron (bravo lui că mai avea vlagă să se gândească şi la chestiuni globale, într-un moment în care avea încă pe cap tare spinoasa problemă a referendumului pentru independenţă din Scoţia) nu poate fi trimisă la luptă, oriunde în lume, fără sprijin aerian consistent. Avioanele grele de bombardament pot zbura, la nevoie, cu alimentare în zbor, pe distanţe enorme (ştim că, în câteva ocazii, atât în campania din Irak, în 2003, cât şi în Afganistan, în 2001, au existat misiuni de luptă ale unor aparate de zbor americane, decolate din SUA şi care au zburat, fără escală, până în Orientul Mijlociu şi înapoi). Dar avioanele de vânătoare şi de atac la sol nu au decât în mod teoretic o astfel de rază de acţiune. Pe cale de consecinţă, dacă vrei să oferi protecţia aeriană reală unei forţe care poate fi desfăşurată oriunde în lume, e obligatoriu să aloci pentru o astfel de misiune un portavion greu, de pe care pot decola avioane supersonice de toate tipurile. Dar o astfel de navă, chiar dacă vorbim nu despre construcţia ei (care durează, în cazul portavioanelor americane, de exemplu, între doi şi cinci ani), ci doar despre costurile curente de operare, înseamnă alte cheltuieli, tot enorme.

E perfect posibil ca, sub povara crizei economice şi financiare globale (are încă nu s-a sfârşit) majoritatea statelor NATO să fi privit cu rezerve propunerea lui Cameron. E perfect posibil, pe de altă parte, şi ca asumarea deschisă a unei responsabilităţi globale să fi fost considerată o mişcare politică excesiv de riscantă. Oricum, despre propunerea lui Cameron referitoare la necesitatea de a înzestra NATO cu un instrument militar capabil să intervină, rapid, oriunde în lume, nu s-a mai făcut vorbire. Deloc. Nici măcar un rând din Declaraţia finală a Summit-ului (un text care are, cu totul, peste 87.000 semne, adică peste 13.000 de cuvinte grupate în 113 paragrafe) nu se referă la propunerea lui Cameron. E drept, Summit-ul a decis înfiinţarea unei forţe de reacţie foarte rapidă, cu efective totale de „câteva mii de oameni” şi care să poată fi trimisă, la nevoie, oriunde în zona graniţelor Alianţei, dacă acestea sunt cumva ameninţate din exterior. Dar oriunde pe perimetrul exterior al NATO şi oriunde în lume sunt chestiuni complet diferite. Prin urmare, deşi ar fi putut deveni – DACĂ dădea dovadă de voinţa politică necesară – un instrument politico-strategic cu mandat GLOBAL, NATO a preferat să rămână un aranjament REGIONAL de securitate şi apărare. Of, Alianţa mea…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *