Insomnia (XVII)

Filip Vlăduţ este elev în clasa a VIII-a, la şcoala din Aluniş. Nu ştie să scrie, nu ştie să citească. Dar n-ar lipsi de la ore nici în ruptul capului. Stă în prima bancă şi urmăreşte mereu cu o expresie de seriozitate pe chip tot ce se discută în clasă. Mă gândesc uneori că prin mintea lui rătăcesc tot felul de cuvinte sau construcţii ale gândirii logice, artefacte şi formule, termeni regenţi, subordonate, construcţii incidente şi apoziţii interminabile – himere toate, transportate de dascăl taman de la Cluj – din care el nu înţelege nimic, dar pe care le tratează cu egală atenţie, cu aerul său blajin. În plus, până în clasa a VII-a, copilul acuza, din câte am înţeles, o afecţiune genetică a nervului optic. Apoi, n-a mai dat pe la şcoală timp de vreo trei săptămâni. L-am dat dispărut. Abia când am aflat că ieşise din spital, am înţeles că operaţia s-a finalizat cu succes.
Acum e bine, parcă a mai crescut, zâmbeşte din când în când cu dinţii lui mari şi frumoşi. Fraţi şi surori mai are încă vreo zece. Merită să-l asculţi pe acest copil ieşit parcă dintr-o înfundătură a pământului (am rămas stupefiat când mi s-a confirmat, pe tonul acela şoptit de care doar doamnele de la ţară sunt capabile, zvonul că familia sa a locuit o vreme într-un fel de maţ subpământean şi că de-acolo i s-au tras şi problemele cu vederea), merită să-l asculţi recitând Nichita Stănescu, Emoţie de toamnă. Inexplicabil şi tulburător. Poezia, cap de afiş în manualul de română, banalizată prin repetare, el a învăţat-o pe de rost, fireşte, cu ajutorul unor colegi mai săritori. La prima plecare a mea din Aluniş (eternele plecări şi reveniri…), am organizat un spectacol de teatru, la care au participat şi câţiva reprezentanţi ai presei locale. Televiziunea a luat mai multe interviuri copiilor şi sătenilor. Cel care a deschis, însă, evenimentul, rostind cu o voce tremurată versurile lui Nichita, a fost Vlăduţ. Toate privirile ne erau împotrivă, cele neîncrezătoare ale directoarei, cele invidioase ale părinţilor şi cele intrigate ale colegilor.
– Bună ziua, doamnelor şi domnilor! Bine-aţi venit la spectacolul de teatru şi muzică cu ocazia Zilei Naţionale… Am deosebita plăcere de a-l invita pe… Îl chem lângă mine şi îi dau microfonul. …din clasa a VIII-a, care va deschide spectacolul nostru, vă rugăm să-l încurajaţi cu aplauze… Băiatul apucă microfonul, şi-l apropie nefiresc de tare de ochi, lăsându-mi, pentru o clipă, senzaţia că priveşte prin el. Lumea încremeneşte. Cuvintele îi ies din gură încet, se încurcă de două ori, îl văd întâia oară emoţionat. Surplusul de salivă îl incomodează vizibil, dar emoţia lui nu seamănă a emoţie omenească. E altceva. Vraja necuvântului. Copilul îşi spune poezia şi merge la loc. Acum toată lumea respiră uşurată.