Clondirul şi călimara

I-am privit întotdeauna cu uimire pe scriitorii capabili să scrie în timp ce ascultă muzică. Îmi amintesc sentimentul de derută şi năuceală când, aflându-mă în vizită la un important critic de dinainte de 1989, am constatat că biroul îi era invadat de sunetele unei splendide muzici simfonice produse de un pick-up: „Cum, reuşiţi să scrieţi în această atmosferă? Pe mine m-ar distrage fiecare sunet şi m-ar îndepărta de foaia de hârtie!” „Nu numai că pot să scriu pe muzică, dar cred că n-aş fi în stare să intru în starea de graţie fără a fi protejat de zidul de sunete!”, mi-a răspuns criticul.

Mai mult încă mă derutează cei care reuşesc să scrie în locuri publice. Un talentat prozator stabilit în Elveţia spunea că absolut toate cărţile lui au fost redactate în cafenele din apropierea casei unde locuieşte. Un altul, romancier de perspectivă, mi-a povestit că tocmai precaritatea şi imprevizibilitatea unui bar din centrul Timişoarei îl ajută să ajungă la întâlnirea cu Muza. Există numeroase legende privind viaţa de cafenea, dar ele se referă prea puţin la activitatea de creaţie propriu-zisă. Mitologia a reţinut mai ales vorba de spirit şi taclaua fină, şi mai deloc exemplele în care scriitorii creau efectiv în atmosfera dominată de fum şi alcool.

Şi iată că am spus şi cuvântul relevant: băutura. În mod nedrept, ideea creaţiei (îndeosebi a celei poetice) e legată de îngurgitarea permanentă şi vinovată a mari cantităţi de alcool. Cu alte cuvinte, scriitorul e acea persoană care îşi petrece vremea consumând spirtoase şi făcând să sune din coadă cuvintele… Mă ridic împotriva acestei prejudecăţi din două motive. Primul: nu văd nicio problemă în faptul că unii scriitori beau de sting. Important e ce aştern pe foaia de hârtie. Şi, al doilea: nu e deloc adevărat că toţi literaţii beau. Mi s-a întâmplat să stau adeseori la masă, între confraţi, fără ca vreunul să manifeste un interes aparte pentru sticla de vin sau de vodcă. Ca să nu mai vorbesc de faptul că există destui autori care n-ar ezita să se înscrie în Liga Temperanţei, dacă o astfel de asociaţie ar exista în România.
Şi atunci, cum s-a născut asocierea, aproape obligatorie, între scriitor şi băutură? De ce, alături de călimară, stă, în imaginarul public, şi un nelipsit clondir sau o pântecoasă carafă? De ce e perceput scriitorul ca parte a unui sistem de vase comunicate, în care torni la un capăt vin şi la celălalt iese rondelul, sonetul, madrigalul, gazelul sau balada? Şi, mai ales, de ce o astfel de activitate e privită cu oprobriu, într-o lume şi într-o ţară în care alcoolismul e mai mult decât un pericol, fiind un adevărat flagel? Din păcate, răspunsul se impune de la sine: pentru că mult prea mulţi scriitori importanţi chiar au băut excesiv. Pentru că — asta e — au fost alcoolici.

O carte recentă a Oliviei Laing, The Trip to Echo Spring: On Writers and Drinking (Picador, 2013), studiază tocmai legătura dintre alcool şi creaţie în cazul a şase scriitori americani de primă mână: F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Tennessee Williams, John Berryman, John Cheever şi Raymond Carver. Lipsesc la apel alţi câţiva, pe care i-am putea identifica însă într-o înşiruire la fel de înspăimântătoare: din lista primilor şase scriitori americani care au primit Nobelul, cinci au fost beţivi notorii: Sinclair Lewis, Eugene O’Neill, William Faulkner, Ernest Hemingway şi John Steinbeck. Mai mult de-atât, au dus vieţi dezorganizate, răspândind în jur frustrare, nefericire, drame şi chiar tragedii. Cu toate acestea, scrisul lor ilustrează, în modul cel mai înalt, capacitatea minţii umane de a atinge absolutul.

Teoriile potrivit cărora perioadele de consum abundent de alcool se găsesc în raport de inversă proporţionalitate cu intervalele dominate de forţă creatoare sunt, desigur, discutabile. Există scriitori care au băut constant, toată viaţa, în timp ce cărţile lor sunt, unele, capodopere, altele, eşecuri, fără a se găsi o legătură directă, de tip cauză şi efect, între cele două situaţii. Ca să nu mai vorbesc de faptul că întâlnim legiuni de abstinenţi care, în ciuda limpezimii permanente a minţii, n-au produs niciun rând care să merite cea mai vagă atenţie. Neajunsul demersurilor teoretizante e că se bazează prea mult pe două surse de informaţie, una mai subiectivă decât alta: mărturia contemporanilor sau propria mărturisire (în memorii, jurnale, corespondenţe) a celor implicaţi.

Or, atunci când intervine elementul subiectiv judecăţile de valoare trebuie privite cu mefienţă. Dar asta nu înseamnă că nu s-ar găsi motivaţii fascinante în decizia ori obiceiul scriitorilor — ca şi al oricăror altor indivizi, de altfel — de a bea fără măsură. Personal, nu cred în dependenţa de pahar legată de presupusa prezenţă a unor substanţe adictive în alcool. Cred, mai degrabă, că băutura reprezintă o încercare disperată de a acoperi un gol, de a umple o crăpătură în viaţa psihică a individului. Exemplul care-mi vine în minte e cel al lui John Cheever, al cărui Jurnal e o sursă de consternare privind comportamentul — cum să-i spun altfel? — descreierat al unui autor strălucit dublat de un individ infam.

Cine-i citeşte cărţile din seria Wapshot, alegoria Bullet Park, mica bijuterie romanescă Oh What a Paradise It Seems va fi şocat să afle că delicatul, cerebralul filozof al naturii umane era, în realitate, o fire profund torturată, violentă, care încerca să anihileze prin băutură suferinţa provocată de ceea ce un critic numea „fragmente sordide ale promiscuităţii sexuale şi ură înveninată contra soţiei şi a familiei.” E drept că nici familia nu l-a cruţat: fiica sa, Susan, a publicat în 1984, la doi ani după moartea tatălui ei, o carte de amintiri, Home Before Dark, unde vorbeşte despre nenumăratele aventuri homosexuale ale tatălui ei.

În palpitantele lui memorii, publicate sub titlul Scriitor în comunism (Polirom, 2013), Ştefan Agopian notează, pe lângă multe alte lucruri care-ţi fac părul măciucă, că mulţi dintre scriitorii pe care i-a cunoscut prin intermediul lui Nichita Stănescu au murit, la vârste încă tinere, tocmai din cauza alcoolului. „Boala Nichita”, în sensul restrâns al termenului, i-a răpus pe Nicolae Velea („a murit îngheţat în zăpadă, beat fiind, în noaptea de 30 spre 31 ianuarie 1987”), Ion Drăgănoiu („a murit în 2003, la 60 de ani, din cauza alcoolului”), Fănuş Neagu („nu mai bea din cauză că era foarte bolnav”), Constantin Chiriţă („fusese un mare băutor”), Gabriela Negreanu („a băut prea mult, ea nefiind băutoare, [şi] s-a sinucis în 1995, aruncându-se de pe blocul în care locuia. Avea 49 de ani”), Ion Băieşu („alcoolul a pus hotărât umărul la moartea lui”), Maria-Luiza Cristescu („o prozatoare azi complet uitată, a murit în 2002 din cauza abuzului de alcool.”), Aurel Covaci („la moartea lui a avut şi alcoolul un cuvânt de spus”).

În fine, prin Mariana Marin („a murit prematur în 2003, la numai 47 de ani, tot din cauza alcoolului”) blestemul şi-a întins aripile şi asupra generaţiei din care fac parte. N-am suficient sânge rece să-i trec în revistă pe cei care, în ultimii douăzeci de ani, au trecut în tărâmul uitării însoţiţi de aripile vaporoase ale alcoolului. Tot ce pot face e să citez câteva versuri dintr-un poet aparţinând generaţiei care ne-a premers:

„o bucată de brânză mai cântă pasărea/ în munţii carpaţi/ un ardei şi-o ceapă mai scoate ciutura/ din fântânile serbiei/ un lăutar şi-o bărdacă cu vin/ mai putem cumpăra/ punând vers de la vers/ chiar dacă luna nu ne mai sărută pe gură/ când ne-ntoarcem spre dimineaţă/ din patul vreunui cântec mirosind a femeie// masa e-ntinsă pe fluviu/ şi nu ne vedem între noi// ce bine-ar fi cugeta unul/ dacă ne-am mai putea întâlni/ chiar aşa/ la un secol o dată”.

preluat de pe Romania Literara