Democrația așa cum o practicăm astăzi este un construct perfecționat prin încercări și erori de-a lungul formării statului național modern care a început în secolul al 19-lea. Bazată mai mult sau mai puțin pe ceea ce credem că înțelegem a fi fost democrația Greciei antice, conceptul în sine a fost alterat pentru a mări gradual numărul celor cu drept de vot până la situația de astăzi, când aproape oricine are dreptul să voteze și să participe la alegerea conducerii instituțiilor statale.
Dincolo de limitările bine-știute, s-a spus că sistemul democratic contemporan este cel mai bun pe care ni-l putem imagina. Mai puțin se vorbește însă despre autofagia inerentă sistemului, despre abilitatea lui intrinsecă de a se auto-distruge prin chiar procesul democratic. Există întotdeauna posibilitatea ca un partid sau un lider ales în mod democratic să profite de sprijinul acordat de electorat și să renunțe la regulile democrației pentru a instaura un regim autocratic. Această limitare a democrației nu este în nici un caz ceva de domeniul trecutului când conducătorii republicii romane desființau Senatul pentru a se auto-proclama împărați, ci s-a petrecut relativ recent când, în 1932, un oarecare politician austriac numit Adolf Hitler a obținut peste 35% din voturi în cursa sa electorală împotriva lui Paul von Hindenburg pentru președinția Germaniei.
Alegerile foarte recente pentru cele 751 de locuri din Parlamentul European prin care sunt reprezentate cele 28 de state membre ale Uniunii sunt, din punctul meu de vedere, un alt exemplu de alegeri democratice îndreptate împotriva democrației însăși. Mai bine de unul din șapte membri ai nou-alesului parlament au candidat sub principii politice care fie că sunt complet opuse principiilor de bază ale Uniunii Europene: libertatea migrării (interne sau externe), libertatea mișcării forței de muncă în interiorul Uniunii, sau chiar continuarea apartenenței țării lor la Uniune, fie se opun drepturilor de bază ale omului propunând epurări etnice, religioase și rasiale, deportări ale rezidenților țărilor lor sau interzicerea religiei și a practicării ei. Astfel de campanii electorale contrazic nu numai principiile democrației, dar și pe cele ale umanității, corectitudinii politice și egalității, făcând democrația în sine irelevantă și ineficientă.
Iată, de exemplu, cine este marele câștigător al alegerilor europene din Franța: „faimosul” Front Național condus de Marine Le Pen, fiica lui Jean-Marie Le Pen, neo-nazistul francez care a descris în nenumărate ocazii camerele de gazare din lagărele de concentrare naziste ca pe un „amănunt al istoriei celui de-al Doilea Război Mondial” și care s-a exprimat în favoarea deportărilor în masă ale musulmanilor francezi „în condiții umane și demne” și returnarea lor în țările de unde le emigraseră părinții sau strămoșii. Frontul Național a câștigat 25% din voturile francezilor și a reușit astfel să trimită nu mai puțin de 24 de deputați la Bruxelles pentru următorii cinci ani. Partidul familiei Le Pen a defilat în această campanie sub sloganul „Nu Bruxelles-ului, Da Franței!” iar victoria lui în alegeri a fost numită de către premierul francez Manuel Valls, „un cutremur pentru Franța și pentru Europa”. Pe de altă parte, Marine Le Pen nu și-a disimulat în niciun fel satisfacția la auzul rezultatelor și a invocat tocmai principiile democrației în discursul pe care l-a ținut după anunțarea rezultatelor parțiale: „Oamenii s-au exprimat răspicat… nu se mai vor conduși de străini, de comisari europeni și de tehnocrați care nu sunt aleși prin vot direct. […] Vor să fie protejați de globalizare și să preia hățurile propriului lor destin”. Nu se știe ce vor face deputații Frontului Național în Parlamentul European, laolaltă cu colegii lor din Jobbik-ul unguresc, din Golden Dawn din Grecia sau din Partidul Libertății din Austria, pentru a-și ține promisiunile pe care le-au făcut celor care i-au votat. Vor fi ei într-adevăr cei care își vor asuma decizia de a-și scoate țara din Uniunea Europeană? Și dacă reușesc în acest deziderat, ce vor face mai departe?
Într-un fel sau altul, democrația modernă a reușit până acum să-și țină în frâu tendințele autocanibalistice în ciuda faptului că, uneori, aceia care au votat pentru suprimarea democrației au plătit un preț mult prea mare pentru nesăbuință. Consecințele acestor alegeri pentru Uniunea Europeană și pentru viitorul ei economic și politic sunt încă neclare. Probabil că răul cel mai mare pe care îl vor face acești reprezentanți aleși ai extremei drepte (sau stângi) va fi să chestioneze, să forțeze dezbateri și să pună piedici majorității care va încerca să voteze legile atât de necesare ieșirii uniunii din impas, forțând astfel prelungirea cât mai mult a crizei pe care se bazează mesajul lor politic. Pe de altă parte însă, opoziția lor ar putea să creeze tocmai mediul propice pentru reprezentanții de centru-dreapta și de centru-stânga, care formează, totuși, majoritatea copleșitoare a componenței noului parlament, pentru dezbateri echilibrate, democratice și productive care să elimine acel sentiment al electoratului european că nu este reprezentat cum se cuvine la Bruxelles și care să repună Uniunea Europeană pe o traiectorie stabilă înaintea alegerilor următoare, din 2019.
