Statuile minții

O experiență didactică recentă, participarea la un cerc pedagogic – păstrez sintagma consacrată în comunism pentru că este utilizată și în prezent –  mi-a oferit ocazia de a vedea la lucru două tipuri de discurs, opuse prin angajamentul autorilor față de faptul istoric și protagoniștii lui. Deși ambele discursuri se bazau pe documente, efectele obținute au fost contrare: pe de o parte o expunere clară și echilibrată ce rezulta din adecvarea judecății obiective a istoricului la rigoarea documentului, pe de altă parte o invazie a subiectivității care subordona documentul unor idiosincrazii și unor convingeri personale. Stilistic, cele două discursuri au pendulat între naturalețea descoperirii pitorescului și a pulsației vieții din spatele unei fotografii de epocă sau a unei scrisori și artificialul grandilocvent al unor biografii concepute în primul rând pentru a fi pe placul autorului.

Primul discurs, ”cel bun”, ne-a oferit o incursiune în istoria locală  din perioada interbelică și din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Prezentarea s-a bucurat de sprijinul inspirat și profesionist al Arhivelor județene ce au oferit un suport documentar bine valorificat de profesorii-gazdă. Astfel am descoperit parfumul balcanic și eleganța normalității unui oraș, Alexandria, de la începutul secolului trecut, care astăzi arată, cu toate cosmetizările ultimilor ani, precum un bulevard din Phenian. Am savurat muzicalitatea și am admirat caligrafia unor scrisori document care din perspectiva stilisticii administrative actuale par să aparțină unei limbi uitate și unei scrieri dispărute. Dar dincolo de ariditatea birocratică a surselor s-au simțit viața, acțiunea, bucuriile și suferințele unor oameni. Adică ceea ce cu o formulă memorabilă istoricul francez Lucien Febvre numea omul viu, ”omul în carne și oase”, invizibilul pierdut spre a cărui corporalitate aspirăm de fapt atunci când explorăm trecutul.

Cu al doilea discurs, “cel rău”, am plonjat metodologic în secolul al-XIX-lea, în acea istoriografie romantică a eroilor excepționali teoretizată de istoricul scoțian Thomas Carlyle în lucrarea sa On hero, Hero-worship, and the Heroic în history (”Despre eroi, venerarea eroilor și eroicul în istorie”) și reprezentată la noi de Nicolae Bălcescu, creatorul mitului lui Mihai Viteazul. Ni s-a prezentat biografia Mareșalului Averescu ca parte a unei trilogii a  mareșalilor României care îl mai cuprinde pe Ion Antonescu (deja publicată) și îl are în proiect pe Constantin Prezan. Deși a avut ca obiect biografia lui Averescu, un subiect cuminte ce nu prea permite derapaje semnificative, autorul nu s-a putut abține să nu ne prezinte viziunea sa asupra vieții și operei  lui Ion Antonescu și de aici a început drama. A mea și a câtorva colegi, nu a autorului. Discursul acestuia (având studii juridice, dar veleități și ”pasiune” pentru istorie) referitor la personajul istoric Ion Antonescu s-a înscris într-o tipologie care, folosind o expresie de ultimă oră, a devenit virală pentru că îl înscrie pe Antonescu într-o galerie de aur (eu i-aș spune de lemn) a eroilor neamului , un amestec de Țepeș și Mesia  invocat frecvent pentru a stârpi relele și a împărți dreptatea în popor.

Declarându-și ”fascinația” pentru Ion Antonescu, autorul – la fel ca toți cei atinși de aceeași stare – s-a plasat , fără să-și dea seama, într-o fascinație a răului, dar s-a plasat rău și ca pretins istoric prin maniera de abordare encomiastică fondată pe admirație și convingeri care ocultează un bilanț lucid al faptelor Mareșalului. Au existat și există, așa cum arată istoria ultimelor clipe, contexte  politice copleșitoare ce pot duce la nefericite decizii epocale ale actorilor, iar anul 1940 pentru România nu a fost străin de acest context. Un an care, privit retrospectiv,  îndeamnă la o explorare virtuală a reversului  unor decizii politice grave. Costurile  umane și materiale  ale unei rezistențe fără speranță în fața Germaniei la sfârșitul anului menționat urmată de o ocupație nazistă dublată de exploatare economică ar fi fost mai mari  decât cele pe care le-am suportat mergând alături de Hitler până la Stalingrad așa cum a decis Antonescu?

Ne putem închipui România victorioasă alături de Reichul german, putem accepta virtualitatea unei asemenea distopii? Dar o continuare a războiului alături de Germania până la înfrângerea finală cum același Antonescu în îngusta, dar justificabila sa loialitate cazonă ar fi dorit nu ar fi făcut din România scena unui iad la puterea a doua pe care ni l-ar fi produs (oricum au făcut-o în bună măsură) Armata Roșie așa cum au procedat cu Germania în ultimele luni ale războiului? Iar dacă acestea sunt doar supoziții atunci cel puțin o certitudine teribilă a rolului nefast pe care Antonescu l-a avut în istoria românească a secolului XX o reprezintă morții, oamenii (nu evrei sau romi) din pogromuri, din trenurile morții, din marșurile morții, din lagărele din Transnistria. Există nenumărate dovezi, unele cât se poate de palpabile (supraviețuitorii) ale acestui genocid pe care avocații Mareșalului, nu îl acceptă sau îl  minimalizează doar ca o  inevitabilă daună colaterală.

Și atunci, de unde această fascinație pentru Ion Antonescu la atâția români, de toate vârstele (să nu uităm de plasarea sa într-un Top 5 în cadrul sondajului pentru ”Mari români”)? Ca tot ceea ce ține de resorturile psihice,  mecanismele intime ale adulației și devoțiunii sunt greu de prins în formule. Poate există în societatea noastră ancestrale servilisme față de imaginea lui “Vodă”, a conducătorului providențial venit să mântuiască poporul, iar această obediență se revanșează la unii patrioți și naționaliști în proiecții bovarice ale unor eroi și justițiari absoluți. Poate că peste aceste date primare s-a altoit propaganda comunistă prin cel mai percutant vehicul al ei: cinematograful istoric, hrană pentru imaginarul avid de grandoare al românilor. Cert este că reprezentarea colectivă a istoriei României și a personalităților sale a fost virusată pe durată lungă, iar școala și istoria ca disciplină de studiu nu sunt imune la efectele negative ale radicalismelor gândirii. Există o propensiune la tineri în a-și făuri în gând statuile propriilor idoli. Și dacă dărâmarea fizică a unor statui a devenit o modă în spațiul european postcomunist (a se vedea spre exemplu recentele prăbușiri ucrainene ale lui Lenin) mult mai greu de clintit sunt statuile din gând, statuile minții, statuile idolilor războinici. Ele au aliniat și au înregimentat masele secolului XX în uriașe cortegii ale fanatismelor terminate prin hecatombe umane. Prin urmare, parafrazându-l pe Andrei Pleșu, devine o datorie ca scriitura istorică să nu fie o închinare la idoli, la “răul spectaculos” ci o căutare a ”binelui discret”.