Bătrâna doamnă Curren scrie un roman-epistolă-jurnal (nedatat, neexpediat) către fiica ei iubită, care a abandonat-o pe pământul, adulat și detestat deopotrivă, al Africii de Sud. Legătura ombilicală între mamă și fiică se mută în imaginar. Singurătatea tot mai evidentă a femeii este acutizată de diagnosticul șocant, fără echivoc: cancer la sân- epitaf al unei vieți consumate și sterile. Înstrăinarea de lume este dublată de înstrăinarea progresivă față de propriul trup, resimțit ca alteritate absolută:
„Cui îi pasă? Când sunt într-o dispoziție ca asta, sunt în stare să-mi pun o mână pe fundul de tăiat pâine și s-o retez fără să stau pe gânduri. Ce-mi pasă de trupul acesta care m-a trădat? Mă uit la mână și nu văd decât o unealtă, un cârlig, un obiect pentru apucat alte obiecte. Și picioarele astea, cataligele astea împiedicate, urâte: de ce trebuie să le car cu mine peste tot? De ce trebuie să le iau cu mine în pat noapte de noapte și să le vâr sub cuvertură, și să-mi vâr și brațele, ceva mai sus, lângă față, și să zac acolo fără somn, în îmbulzeala aia? Și pântecele, cu ghiorăiturile lui înfundate, și inima bătând, bătând: de ce? Ce-au astea de-a face cu mine?
Ne îmbolnăvim înainte să murim, ca să ne dezvățăm de trup.”
Romanul lui J.M.Coetzee („Epoca de fier”, București, Editura Humanitas, 2010) este confesiunea autentică și penetrantă a unei muribunde, testamentul răvășitor al unei bătrâne bolnave de cancer, pe fundalul unei țări bolnave de cancer: Africa de Sud. Epoca de fier este das Zeitalter der Fische din romanul lui Horvath („Jugend ohne Gott”): o perioadă a ambiguității morale/sociale, animată de convulsii ale istoriei însângerate, în care luptele intestinale fac victime cu precădere în tagma celor tineri, exaltați, inconștienți.
Doamna Curren a fost profesoară la universitate. Într-o altă viață. Acum i-a fost extirpat un sân și se simte mutilată. Ca o piesă antică de mobilier purtând semnele vremii – nu mai poate fi vândută. Cancerul ei e un cancer al inimii. Durerea fizică secondează durerea morală, durerea propriei boli, a anticipării sfârșitului, durerea pierderii fiicei, a cărei iubire e o simplă formalitate, durerea Africii – tărâm sacru și blestemat, în care negrii se revoltă, iar albii îi reduc absurd la tăcere. Jocul de-a viața și de-a moartea. Pe viață și pe moarte. Viața consumată, agonizând, și viața netrăită, jertfită pe altarul unor idoli abstracți: Răzbunarea, Orgoliul, Războiul, Camaraderia, Onoarea. O carte scrisă convingător, fără patetism: despre bătrânețe, despre degradare fizică și despre divorțul inevitabil între spirit și trup, despre înstrăinare de propriul corp, despre anomie și depeizare, despre conștientizarea -obligatoriu lucidă, fără anestezie- a bolii și a sfârșitului. Despre boală ca maternitate întoarsă, negativă, asumată. Despre moarte ca naștere (nu în sens metafizic):
„Iar tu, carne din carnea mea, sânge din sângele meu, sângerând în fiecare lună pe pământ străin.
De douăzeci de ani nu mai sângerez. Boala care roade acum din mine este uscată, fără sânge, înceată și rece, trimisă de Saturn. E ceva aici greu de conceput. Am rămas grea cu excrescențele astea, aceste umflături reci, obscene; am purtat și am tot purtat aceste progenituri dincolo de orice termen firesc, neputând să le dau naștere, neputând să le ostoiesc foamea: copii înlăuntrul meu, mâncându-mă în fiecare zi, și nu cresc, ci se umflă, au dinți, au gheare și sunt etern reci și sățioși. Uscați, uscați, să-i simt noaptea răsucindu-se în trupul meu uscat, nu se întind și nu izbesc cu picioarele așa cum face o progenitură umană, ci își schimbă unghiul, găsind un loc nou de ros. Asemenea ouălor de insecte puse într-un trup-gazdă, devenite acum viermi și devorându-și implacabil gazda. Ouăle mele, crescute în mine. În mine, ale mele: cuvinte pe care le scriu tremurând, dar sunt adevărate. Fiicele morții mele, surori de-ale tale, fiică a vieții mele. Ce cumplit când maternitatea ajunge să se parodieze pe sine!”
Când bătrânețea devine purgatoriu, singura consolare rămâne generozitatea. Romanul lui Coetzee nu oferă numai o mostră previzibilă de pesimism al unei vieți în agonie, consumate în așteptarea sfârșitului iminent, ci și o doză profilactică de autoironie, combinată cu altruism. „Epoca de fier” se convertește în „Doamna și vagabondul” – romanul trist al unei ultime prietenii dezinteresate, asexuale, amorale (în sensul depășirii moralei convenționale). În acest mod, lamentațiile futile sunt depășite, iar viața rămâne o oază a fericirii intermitente, vizitată și lăsată în urmă de călătorul obosit.