Când greşesc cei care dau “reţete pentru fericire”

Sunt oameni care discută despre fericire cu atâta nonşalanţă, încât au devenit, pe seama ei, nişte ingraţi făcători de reţete pentru cele bune. De obicei, cele mai usturătoare aprecieri sunt scrise ori rostite de intelectuali care au creat din trendul lor cultural un „fashion de bibliotecă”, prin vorbe sucite din întorsături de condei ori crescute într-o retorică senzuală şi cuceritoare, pentru că au în sânge arta de a te „corupe” sufleteşte după manual, cu captatio benevolentiae cu tot. Uneori, ei sunt cei care trăiesc în contradirecţia spuselor lor şi în ciuda tuturor diagnosticelor de omenie şi decenţă pe care le propovăduiesc aproape firesc, în buna natură a profesiei. Ei sunt cei în care te încrezi doar pentru că neştiindu-le prea bine cotorul, te răpeşte veşmântul miezului, carisma, experienţa lor de ecran, ghicitorile lor despre viaţă, desluşite parcă prin meditaţii asupra sinelui şi rătăciri de anticar, nici vorbă prin coloraturi postmoderne de istorii mici şi mijlocii trăite la întâmplare,  dionisiac şi pasional.

Când eram mai necoaptă, căscam ochii la toate astea. Îmi plăcea. Adoram să îi aud vorbind şi creând din „înţelepciunea lor” utopia mea de lume, în care totul era perfect doar pentru că plecând de la nişte principii de viaţă simple, morale şi elementare, ajungeai să creezi un univers mai bun decât cel clădit din lutul lui Dumnezeu, un colţ de lume pe care îţi venea să îl repeţi şi să îl multiplici doar de dragul unei speranţe înfăptuite. Treptat, mi-am dat seama că oamenii care vorbesc cel mai bine trebuie interogaţi de două ori. Nu toţi cred în ce spun, dar spun pentru că şi-ar dori să creadă. E de fapt lupta lor cu ei înşişi, năucitoare şi perversă, degradată şi înşelătoare. Iar tu devii, fără voia ta, amatorul unei amăgiri.

Când lucrurile s-au mai limpezit, am încetat a le mai cumpăra cărţile şi a le citi repetat. Ba chiar am început să îmi brodesc pe rafturile bibliotecii biografii, chiar dacă nu vom putea înţelege pe Celălalt până la capăt niciodată, doar pentru a evita micile primejdii în care alegând vreun om sau doi de suflet, să te dezamăgească, nu chiar de pomană, ci cu rostul devenirii lor. Am înţeles că e felul lor barbar de a face publicitate unei potenţialităţi, şi nu unei esenţe, unei imagini pervertite a ceea ce ar putea fi, dar comoditatea vieţii actuale nu le-o permite. Cel mai trist e când discipolii păţesc deziluziile cu maeştrii lor, cititorii cu autorii lor, cei mici cu titanii mijlocii şi mari. Se întâmplă astfel pentru că văzându-i pe ei cum cad, cu măşti cu tot, ajungi să te întrebi dacă nu cumva şi tu eşti tot o fiinţă de hârtie, ceva frumos scris de ei şi aşezat în tine pentru propriul lor orgoliu sau pentru mântuirea tuturor greşelilor lor. Să fii ceva ce ei n-au fost, e o responsabilitate pe care o capeţi nobil, oricât de ingrat ar fi contextul.  Când greşesc cei care dau “reţete pentru fericire”? Eu nu cred în ele, ca o mare bagatelă postmodernă. Dar dacă totuşi rămân admirabile intenţiile lor, evident, autorii greşesc când nu fac ceea ce spun, când nu potrivesc sufletul cu dicteul, corvoada polemicii publice cu dialogurile cu sine, intime şi personale. Lupta lor nu e rezistenţa prin cultură, ci gâlceava lor cu ei înşişi. Mi-a spus cândva, privind către televizor, o doamnă trecută de şaptezeci de primăveri din viaţă, simplă dar prinsă în instinctele ei omeneşti, prea omeneşti : « Nu ştiu, maică, dar se murdăreşte când vorbeşte. Uită-te la el, e ceva frumos pus peste o haină năclăită de alergătură şi de căutare. Schimbă, că nu vreau să mai aud vorbind general, despre noi toţi, de parca ştie el ce e cu mine şi cu el la un loc în ţara asta. Să îmi spună despre el, şi mai apoi despre noi, restul. Să se cunoască şi să ne spună. Nu se uită în ochii noştrii, ci într-o sticlă ».

De fapt, totul  e un joc cu mărgele de sticlă. Culturii i s-a ataşat în ultima vreme specificul acesta ludic şi leşinat, al mărgelelor deşirate şi glisante, al rătăcirilor şi deziluziilor. Cultura postmodernă naşte, mai mult ca niciodată, culte (de personalitate). Dar şi personalitatea e un construct inert, contează Persoana. E greu, când un intelectual « rasat » îţi vorbeşte « despre fericire şi despre bunele făgaşuri », să îi iubeşti cultura, şi nu cultul. Iată proba de maturitate a celor care li se insuflă « fericirea de masă », de turmă jertfită doar de dragul unor ascultători obedienţi şi fascinaţi.