Regimul totalitar, născut în sec. XX, a dat glas și formă utopiei. Încarnarea utopiei în istorie a însemnat pentru omenire o grozavă pierdere a identității. Dobândirea unei legalități a injustiției și a terorii predicate în amvonul regimului totalitar, a sfâșiat implacabil haina integrității omului și l-a dezorientat profund la nivel existențial. Ce presupune utopia? Este o încercare simplistă de înlocuire a binelui cu răul, a adevărului cu minciuna, iubirii cu ura, ci o idolatrizare abrutizată a conceptului de „bine”, a conceptului de „adevăr”, a conceptului de „iubire”. Prin urmare, păcatul nu constă în anularea binelui, a dreptății sau a iubirii, ci în transmutarea acestor virtuți morale, din spațiul aplicabilității manifestate în spațiul sublim a unicității fiecărei persoane umane, în cel al neantului impersonal numit „mase”.
Pentru întruparea răului în istorie a fost nevoie de „mase”, nu de individ, chiar dacă instrumentul prin care acest rău a căpătat un trup s-a numit Stalin, sau Mao Tse Tung. În esență, răul nu pune accent pe intrumentul cu care își interpretează opera, ci pe mirajul sunetelor produs de uniformizarea totală a celor care îi cântă mesajul. Regimul totalitar nu vizează transformarea individului sau convingerea lui printr-un schimb de idei înălțător, ci înecarea într-o majoritate abstractă prin uniformizare. Rolul conceptului de uniformizare este acela de a extirpa elementul de natură ființială care definește cel mai bine unicitatea fiecărui om și care îl diferențiază de masa umană apatică și ignorantă. Reducerea la același nivel a conștiințelor individuale a înlocuit sintagma: „Cel ce nu este cu Mine, e împotriva Mea” (Matei, 12, 30) cu: „Cel ce este cu mine, e împotriva tuturor”. De ce? Pentru că noțiunea de „mase” presupune, pe de o parte, cântarea în corul „majorității”, care, de-a lungul istoriei a fost incapabilă de a da tonul în niciun domeniu de cunoaștere, iar pe de altă parte, disprețul pentru acele elemente care se deosebesc de „majoritate” sau care se disting prin ceva.
Prin „Cel ce nu este cu Mine” se fundamentează importanța decisivă a rolului pe care o elită trebuie să-l aibă într-o societate construită pe cărămizile libertăților individuale. Se subînțelege, prin „e împotriva Mea”, ideea conform căreia „majoritățile” se vor împotrivi întotdeauna, nu cu sensul de dispreț, unei elite. Elita, chiar dacă se spune: „cu Mine” la singular, întotdeauna se va afla în minoritate. Iar prin „Cel ce este cu mine e împotriva tuturor” se pun bazele unui sistem în care, paradoxal, un individ, chiar dacă se ridică din masa uniformă a „majorității”, va trebui să dea tonul „celor mulți”, dar nu ca să-i determine să-și depășească condiția, ci ca ei să se cânte ceea ce vor „majoritatea” să se cânte. Astfel, liderul, ridicat din aplatizarea „majorității” lîncede, nu trebuie să educe prin răspândirea unor idei care să oblige la „metanoia”, ci să hrănească turma numai cu ceea ce poate ea digera. De aceea este nevoie ca „majoritatea” să conducă, nu elita aflată, de cele mai multe ori, în minoritate.
Totalitarismul bolșevic a omorât elitele intelectuale și morale care nu hrăneau poporul cu ceea ce vroia el. Ce vrea „turma”? Ce vor majoritatea oamenilor? Adevărul care se află cel mai aproape de ei, nu cel pe care nu-l pot vedea și percepe.
Sistemul totalitar bazat pe principii ideologice a încercat să sacrifice „părțile” de dragul „întregului” nu prin convingere, ci prin teroare. Orice sistem de guvernare politică sau chiar cea de conducere din cadrul unei școli de gândire filosofică, nu va putea exercita o influență decisiv de puternică asupra „majorității” decât prin teroare și constrângere. Motivul constă în faptul că e mai ușor să iei omului din fața ochilor ceea ce poate vedea, decât ceea ce nu poate vedea. Iar „turma”, de cele mai multe ori, alege realitatea pe care ea o vede, nu pe cea pe care nu o vede. Spre exemplu, nu poți aduce teroare în viața unui om prin amenințarea confiscării idealurilor lui de gândire, dacă le are; ele nu se pot percepe cu uneltele lumii sensibile și grosiere ale lumii văzute. În schimb, poți aduce teroare în viața unui om prin amenințarea confiscării pâinii „cea de toate zilele”, a apei, a locului de muncă, sau, prin crimă ori deportări, a persoanelor pe care el le iubește cel mai mult, acestea, în schimb, fiind mai la îndemână percepându-se ca atare în lumea cea văzută. Sintetizând, putem să afirmăm fără nici cea mai mică îndoială că teroarea nu se poate hrăni decât cu realitatea văzută a lucrurilor.
În Eden, ispita ideii de a mânca din pom a fost mai mare decât gustul în sine al fructului oprit. Idolatrizarea unei idei este mai captivantă și mai ușor de urmat decât încercarea de lămurire a lucrurilor pe căile libertăților individuale. În numele unei „idei” este mai lesne să iubești omenirea decât pe om. Întotdeauna o idee convertită în ideologie se va împăca cu „majoritatea” abstractă și, în același timp, aceeași idee neconvertită în ideologie și neabsolutizată, nu va putea dobândi un trup decât în individ. Cu cât indivizii liberi în gândire și însetați de nesfârșitele înnoiri ale minții vor fi mai numeroși, cu atât discrepanța între „majoritate” și „minoritate” (elita) se va subția.
„Majoritatea” nu este rea în sine, după cum nici „minoritatea” nu este bună în sine. Poate exista o masă de oameni formați numai din elite și o minoritate formată numai din lichele. Prin „majoritate” înțeleg acel fel de a fi al omului care nu privește spre sine și prin sine, ci numai prin imediatele și elementarele lui nevoi ce țin strict de lumea senzorială, nemaifăcând distincția între fapt și ficțiune. Prin „elită” înțeleg tocmai acea categorie de oameni care nu se mulțumesc niciodată cu ceea ce le oferă sinele și imediata perceptibilitate a realității, căutând permanent să-și depășească condiția. Elita care pune preț mai mare pe forța creatoarea a omului și nu pe capacitatea lui de adaptabilitate, urmărește să întrupeze în experiență individuală conceptele și ideile filosofice, nu să le izoleze într-o impersonală teoretizare.
„Majoritatea” este o utopie întrucât anulează specificitatea fiecărei persoane și comite crima de a așeza la același nivel existențial gânditorul cu cizmarul și invers. Nu există egalitate între oameni la nivelul raportării lor la lume, la sine și la Dumnezeu. Egalitate între oameni există numai întrucât eu și cel de lângă mine avem aceeași fire ontologic-umană, aceeași putere de a gândi liber și aceeași șansă unică de a iubi lumea în termenii unicității fiecăruia dintre noi. Principiul „majorității” constă în faptul că el nu poate hrăni la nesfârșit o idee sau un corp legislativ, pentru că orice idee și orice principiu legislativ trebuie să slujească omului, nu unei „majorități” abstracte. Ideile filosofice și legile trebuie să garanteze cadrul de manifestare a libertăților individuale, nu a celor colective. Prin urmare, orice idee filosofică dacă nu se încarnează în viața fiecărui individ în parte, asigurându-i și protejându-i calitățile specifice naturii umane, cum ar fi libertatea de gândire și de creație, ea riscă să devină o ideologie. Răul bolșevic nu reprezintă doar un sistem de guvernare lansat de un conducător tiran care vrea să înlăture un regim cu altul, ci și demonstrația crimei în numele unei „majorități” depersonalizate. Lenin nu se poate defini ca personalitate și nu există o descriere umană caracteristică personalității lui, pentru că el s-a închinat atât de mult „ideii” (marxiste) încât s-a identificat cu ea, depersonalizându-se.
Cuvintele emblematice ale scriitoarei Alice Voinescu descriu cât se poate de clar păcatul comis de utopia „majorității” asupra ființei umane: „…de ce comunismul nu poate crea o cultură nouă? Numai aparent răsare o lume nouă – în sensul că masele sunt subiectul acțiunii, nu «Eul». Aș zice că ei pretind să creeze «Eul» care suntem «Noi». Omul crescut la dimensiunea omului social. Politicul e un mijloc. Creșterea unui om nou – omul colectiv. […] Nu îl interesează Omul, nici chiar Omul colectiv, ci proletariatul – adică o clasă de oameni”. (Alice Voinescu, Jurnal)
… vă înşelaţi. Regimul totalitar la care vă referiţi nu e deloc de gândit că ar fi fost o naştere – a fost doar o prelungire a aceluiaşi tip de sistem, o convertire, de la un gen de stăpâni, la altul. Respectiv: o trecerea a populaţiilor de sub jugul feudalilor (dar, relativ, şi-al burghezilor) la jugul reprezentat de moşierul/capitalistul unic, adică Statul (din capitală, de obicei). În timp ce totalitarismul în general vine din negura istoriei omului, şi vorbim despre o tristă realitate faţă de care însuşi totalitarismul la care vă referiţi dvs. e o nimica toată. Totalitarismul în general însemnând sindroamele cauzate de existenţa/prezenţa religiilor şi-a clericalismelor mistice sau laice) în primul rând, ce au justificat şi încă justifică Abuzul.
Utopiile în general, la rândul lor, sunt şi ele vechi de când lumea. Exceptând puţine cazuri, acestea sunt gândite cu bune intenţii, de idealişti mănaţi de speranţa că prin ele omenirea ar putea să cunoască mai multă lumină, mai multă linişte, pace şi bucurie. Din păcate, şi tot pe via religiilor şi-a clericalismelor mistice sau laice, ideile gânditorilor sunt manipulate, răstălmăcite, instrumentalizate, în maniera că – indiferent de autorul ideilor cutare şi cutare, şi indiferent de felul ideilor – până la urmă totul vine convertit în nişte chestiuni doctrinare numai bune să justifice tot Abuzul din lume; numai bune, adică, să justifice Abuzul pe care l-au comis şi-l comit încă diversele organizări şi organizaţii parazitare, criminale, de indicat prin expresii gen cler de sorgintea oarecare, aristocraţie, elite etc.
„Încarnarea utopiei în istorie a însemnat pentru omenire o grozavă pierdere a identității”. Serios?! Dar ce identitate a avut omenirea, până la oarecarele moment în care, spuneţi dvs., că ar fi venit „încarnarea utopiei? Iertaţi-mă că v-o spun, dar îmi pare că soiul acesta de autori cu afirmaţii atât de lipsite de fundamente, înseamnă oameni care nu au de făcut altceva mai bun, de aceea, plictisiţi, aruncă la plezneală nişte formulări din astea care… Că, oricum, omenirea astăzi nici nu se prea mai omoară cu cititul, prin urmare…
În schimb, mare dreptate aveţi când spuneţi că „dobândirea unei legalități a injustiției și a terorii predicate în amvonul regimului totalitar, a sfâșiat implacabil haina integrității omului și l-a dezorientat profund la nivel existențial”. Într-adevăr. Diversele organizări şi organizaţii parazitare, criminale, de indicat prin expresii gen cler de sorgintea oarecare, aristocraţie, elite etc., au dobândit şi încă dobândesc Puterea de a comite Abuzul, prin legalizarea injustiţiei şi-a terorii în numele cărora, şi intermediat de ele, structurile mafiote şi clasele parazitare au impus/impun mulţimilor de oameni asupriţi false Obiective Comune (zei, de exemplu. Şi nu zei, cât, în finalitatea lor reală, menţinerea şi dezvoltarea organizărilor/organizaţiilor parazitare, criminale, zise cler de sorgintea cutare şi cutare); au fost şi sunt impuse mulţimilor de oameni asupriţi Obiective Comune Dăunătoare mulţimilor de oameni asupriţi – în acest caz, caracteristica de dăunătoare a Obiectivelor Comune au fost/sunt răstălmăcite în aşa fel că laptele a fost/este prezentat, sau oamenii au fost/sunt forţaţi în diverse moduri la a crede că laptele este negru, că sângele (unora) este albastru, că apa cu sare este aşazis sfinţită etc., etc. La capitolul Obiective Comune Dăunătoare vom găsi alde imperialisme, patriotisme, naţionalisme, tradiţionalisme etc.; au fost şi sunt impuse mulţimilor de oameni asupriţi Obiective Comune ca vizând satisfacerea de Necesităţi Inventate cum ar fi artă şi cultură, sport şi divertisment în general, mass-media, turism, aşazisă cercetare şi/sau aşazis învăţământ superior şi răssuperior de te doare capul de câtă prostie şi răutate este de descoperit în şirul acesta infinit de titularizaţi cu totul fel de denumiri pompoase, goale de posibilitatea generării vreunui rod adevărat, util, frumos etc., etc.; în fine: au fost şi sunt impuse mulţimilor de oameni asupriţi Obiective Comune Alienate de realitatea oamenilor şi-a societăţii în ansamblul ei. Obiective Comune Alienate de soiul ONG-urilor, de exemplu, care toacă în neştire din Resursele Tuturor pe baza declaraţiilor că ar proteja animalele, că ar avea grijă de nu ştiu ce plante rare, că ar conserva vestigii istorice, că ar milita pentru drepturile divagaţilor de la sexualitatea normală etc., etc. – toate strâmbătăţile arătate până aici în flagrantă opoziţie cu realitatea unei societăţi în care Omul (mai ales cel de rând) a ajuns să nu mai valoreze nici doi bani, Omul (mai ales cel de rând) a ajuns să fie alungat de pe proprietăţile sale, şi silit să ia drumul străinătăţii şi-al pribegiei (asta în cazurile cele mai fericite).
Continuat la paragraful de mai sus, este lesne de înţeles că orice posibilitate a Omului de a deveni/de a fi integru, a fost şi a rămas nulă din faşă. Omul în general pierzându-se în puzderia de fantome cauzate de criza sau inflaţia Valorilor.
Dvs. confundaţi utopia, cu doctrina. Doctrina aşazis creştină, a comunismului, a capitalismului (a libertinismului în general) şi-a altor tipuri de rebuturi ideologic-intelectualiste. Tipuri de rebuturi ideologic-intelectualiste care, nu neapărat simplist, schimbă Binele în Rău, Adevărul în Minciuna, Iubirea în Ură, odată ce sunt idolatrizate abrutizant conceptele Bine, Adevăr, Iubire, din teama exagerată, şi, uneori, de-a dreptul închipuită, faţă de aşazisele păcate/derogări de la dogmele doctrinei cutare şi cutare, susceptibil că vor apare cauză a Condiţiei Umane, plus proastele apăcături ce se adaugă cu mare lesniciozitate la felul de a fi al Omului în general. Astfel că aceste tipuri de rebuturi ideologic-intelectualiste declarativ păstrătoare, declarativ impuse ca fiind în măsură să dezvolte posibilităţile mulţumită cărora vor fi realitate mai plenar, cu frecvenţă mai mare, Binele, Adevărul, Iubirea, vor avea, de fapt, efecte contrare, anume: Binele, Adevărul, Iubirea, şi nu numai ele, sunt anulate, ca, în locul lor, să fie puse chestiuni facultative probate de cazuri particulare „pescuite” din neantul impersonal numit mase de fideli, suporteri, apartenenţi la breaslă/castă/clasă etc., etc. Sau, pur şi simplu, Binele, Adevărul, Iubirea, şi nu numai ele, sunt anulate, ca, în locul lor, să fie puse chestiuni facultative probate de cazuri de-a dreptul înscenate, că mita şi/sau, dimpotrivă, ameninţările cu tot felul de pedepse, pot foarte uşor să facă pe oameni să elucubreze în faţa idolilor – asta în văzul mulţimilor ce urmează a fi dresate să facă la fel; sau: mita şi/sau, dimpotrivă, ameninţările cu tot felul de pedepse, pot foarte uşor să facă pe oameni să aplaude, să scandeze ceea ce li se ordonă, să laude, să se declare şi, într-o mai mică sau mai mare măsură, chiar să şi fie aşa cum le este ordonat să fie. Toate respectivele cazuri particulare şi/sau cazuri înscenate, fiind, bineînţeles, mediatizate sălbatic, consacrate psihopat până la ridicarea lor la rangul de argumente irefutabile ce ar indica prezenţa şi infailibilitatea variilor dimensiuni aşazis sublime, superioare omului de rând, omului nefidel, omului nesuporter, omului neapartenent la breaslă/castă/clasă etc., etc…
„Întruparea răului în istorie” a avut, într-adevăr, nevoie, cum spuneţi dvs., de mulţimi aservite, reduse la statutul de oi, la statutul de unelte şi/sau carne de tun, căci nu mai în această condiţie alde clericii, nobilii şi casele regale, politicienii, capitaliştii, variile elite şi n, n, n, feluri de aristocraţii, au putut şi pot scoate din Obiectivele Comune Necesare, Indispensabile Omului în general, realităţile şi, implicit, dezideratele pe care le-ar urmări Persoana Fizică, adică Persoana Reală cu propria sa Viaţă Intimă şi Socială, cu propria sa Familie, cu propriul său cerc de alte Persoane Fizice. Religiile şi clericalismele mistice sau laice, au tins întotdeauna, şi tind spre mijloacele optime, cât mai inumane şi antisociale de s-ar putea, prin care individul şi individualitatea (mai ales când e vorba de Omul de rând) să se stingă într-un cumul cât mai sumar de specificităţi ale unei turme facil de „păstorit”, facil de purtat către „fapte glorioase”, astfel cumulul cât mai sumar, cât mai format din specificităţi neglijabile, nu va da bătăi de cap, stăpânilor.
Domnule GD Toma,
Încă din primele rânduri îmi criticați „naiva” afirmație în care spun că regimul totalitar s-a născut în sec. XX. Eu am propus o perspectivă filosofică, nu istorică, asupra cuvântului „totalitar”. Dar pentru a ne dumiri și din punct de vedere istoric, țin să reafirm cu deplină responsabilitate teza conform căreia regimul totalitar apare în sec. XX. Dvs. susțineți că totalitarismul „nu e deloc de gândit că ar fi fost o naștere – a fost doar o prelungire a aceluiași tip de sistem, o convertire, de la un gen de stăpâni, la altul”. Vă invit să meditați mai adânc la această problemă. Este absurd să nu cunoașteți faptul că însuși conceptul de „totalitarism” apare pe scena istoriei în anii 1920–1930, adică după primul război mondial, pentru ca mai târziu (1950-1970) el să capete și o definiție. În Dicționarul comunismului (coordonat de reputatul istoric și specialist în problemele totalitarismului, Stéphane Courtois, Ed. Polirom, 2008), profesorul Jean Baudouin declară: „Personajul Lenin nu se înrudește sub nici o formă cu figura clasică a dictatorului. El este pe de-a-ntregul inventatorul totalitarismului modern”. Și tot el mai zice: „Se mai poate întrezări aici ceea ce diferențiază totalitarismele moderne de dictaturile clasice: alianța monstruoasă dintre ideologie și industrialism, mobilizarea unei rațiuni strict instrumentale în scopul «fabricării» masive și demențiale de cadavre, birocratizarea Terorii”.
Dvs. susțineți că regimul totalitar „vine din negura istoriei omului”. Nu este deloc adevărat. Chiar cuvântul „totalitarism” face o distincție netă între tipul de dictatură laică sau religioasă din vechime și cel din sec. XX. Așadar ce presupune cuvântul „total”? Acel ceva care cuprinde totul, care este complet și general, nu? Când răul devine general și complet, atunci el devine TOTAL. În totalitarism, răul nu s-a manifestat doar asupra unei clase de oameni, ci asupra maselor. Totalitarismul bolșevic nu și-a impus ideologia și teroarea doar asupra unor categorii de oameni care nu priveau cu ochi buni regimul, ci asupra maselor. Spre deosebire de totalitarism, Inchiziția și monarhia Evului mediu ardea pe rug și prigonea numai pe cei câțiva care susțineau afirmarea libertății de gândire. Nu era vorba de implicarea maselor de oameni, ci numai a acelor indivizi care strigau în mijlocul târgurilor abuzurile Bisericii catolice și ale regilor.
În Evul mediu apusean filosofii, teologii care se revoltau împotriva abuzurilor Bisericii catolice, erau privați de libertate, torturați sau condamnați la moarte. În schimb, totalitarismul, urmărea și priva pe om de libertate și când mergea la piață (Nicolae Steinhardt), sau când discuta cu musafirii (chiriașii turnători din locuința lui Gheorghe Brătianu), când făcea dragoste cu soția lui (Orwell, 1984), sau dacă scrisese o carte cu limbaj așa-zis „subversiv” (Dinu Pillat, Așteptând ceasul de apoi). Erai bănuit și siluit în propria conștiință. În comunism, Gabriel Liiceanu avea casa împânzită de microfoane, urmărit pe stradă, bănuit permanent că ar submina autoritatea statului comunist. Dați-mi un singur nume de filosof, sau om de știință, sau cercetător, din Evul mediu, căruia să-i fi fost violată intimitatea propriei ființe în același fel cum s-a întâmplat în comunism!
Acei filosofi din Evul mediu nu erau aruncați în temniță și arși pe rug pentru că aveau în bibliotecă scrieri interzise de regim, sau pentru că dețineau pământ, ca în totalitarism.
Pe vremea Inchiziției, căci la ea vă referiți atunci când vorbiți de clericalism, nu a existat genocid. Inchiziția nu a aplicat crima și teroarea la nivel general. În totalitarism, însă, teroarea a fost generală și s-a angajat să siluiască până și conștiința individuală a fiecărui om și a vieții lui private. Este o mare diferență. Sistemul totalitar nu a avut ca țintă numai constrângerea și teroarea fizică, ci și modificarea minții umane și a modului ei de raportare la lume. Totalitarismul s-a adresat Omului integral (trup, suflet, minte), nu doar unei părți structurale din ființa lui (credință religioasă, libertate de gândire, stare socială, naționalitate, culoare a pielii).
În privința identității omenirii de până la apariția totalitarismului, pe care dvs. o negați cu desăvârșire, trebuie să vă spun că ea a existat și a contribuit decisiv la civilizarea omului. Aceasta s-a manifestat prin „cei puțini”, nu prin „majoritate”. Elita europeană a fost cea care a dat tonul în materie de identitate umană și culturală, în lume. Sunt prea mulți reprezentanți ai unei astfel de elite, din toate domeniile de cunoaștere, care s-au desfășurat de-a lungul secolelor, pentru a-i mai aminti aici. Dacă dvs. doriți să aflați care a fost identitatea omenirii până în sec. XX, mergeți la elite, la valori; sigur veți găsi destule exemple. În totalitarism, identitatea omenirii a fost sugrumată prin uniformizare și comunizare.
Închei prin a vă așeza înainte o frază scrisă de dvs. care, din punctul meu de vedere, este iresponsabilă și absurdă. Spuneți așa: „În timp ce totalitarismul în general vine din negura istoriei omului, și vorbim despre o tristă realitate față de care însuși totalitarismul la care vă referiți dvs. e o nimica toată”. Remarc dezamăgit faptul că până în anul 2014, ignoranța a fost cea care a pus stăpânire pe mintea dvs. Vă spun eu, în premieră pentru dvs., că degradarea umană nemaiîntâlnită cauzată de regimul totalitarist născut în sec. XX, a încercat să modifice natura umană nu pe criterii utilitariste, ci utopice. Vi se pare lucrul acesta „o nimica toată”? Vă propun să meditați mai adânc la existența răului totalitar întrupat în istoria sec. XX. Iată cum vă trezește la realitate Hannah Arendt: „Până acum, credința totalitară că totul e posibil pare a fi dovedit doar un singur lucru: că totul poate fi distrus. Totuși, în efortul lor de a dovedi că totul e posibil, regimurile totalitare au descoperit, fără să știe, că există crime pe care oamenii nu le pot pedepsi și nici ierta. Când imposibilul a fost făcut posibil, el a devenit răul absolut, nepedepsibil, de neiertat, răul care nu mai putea explica abjectele motivații ale interesului propriu, ale culpabilității, lăcomiei, resentimentului, dorinței de putere și lașității; răul pe care deci mânia nu-l mai poate răzbuna, iubirea nu-l mai poate îndura, prietenia nu-l mai poate uita. Așa cum victimele, în fabricile morții sau în gropile uitării, nu mai sunt «oameni» în ochii călăilor lor, tot astfel această specie complet nouă de criminali este dincolo chiar de limitele în care solidaritatea umană se poate exercita în ceea ce privește crima” (Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, 2014).
… stimate domnule Alexandru,
nu ştiu în câtă măsură ar putea fi înţelese afirmaţiile pe care le fac în contiuare, anume: n-am nimic personal cu nimeni, chiar şi dacă în multe cazuri ajung să fiu de etichetat într-un fel sau altul. Şi, desigur, erorile pe care le fac sunt de văzut ca fiind lucruri fireşti – „oamenii sunt supuşi greşelii”, ne arată o veche şi înţeleaptă spunere din popor. Sunt gânduri pe care le am, şi mi-aş dori să le aibă toţi oamenii care scriu, căci numai astfel, cred eu, pot oamenii (care scriu) să interacţioneze cât de cât cu un rost. În caz contrar, oamenii şi tehnologia de care, iată, ne bucurăm, chiar ar fi elemente destinate doar inutilităţii.
Aplecându-mă acum asupra răspunsului pe care aţi binevoit să-l daţi umilului meu comentariu, mi-aş permite, cu voia dvs., să observ că uzaţi prea mult de spusele altora, în timp ce eu aş prefera să aud cât mai multe spuse strict ale dvs. Chiar cu riscul de a greşi, eu rămân să cred că e un viciu uzul de spusele unora şi-altora. Viciul în discuţie putând să fie (deşi nu neapărat) o dovadă că acela care se slujeşte de el, vorbeşte mai mult din punctul de vedere al experienţei livreşti. Şi noi ştim foarte bine că valoarea filosofiei pe care ar face-o cineva, este condiţionată de experienţa lui afectivă, în primul rând, ca abia după aceea să conteze diversele informaţii luate de prin cărţi.
Aşadar, am ajuns să vorbim despre filosofie. Filosofie făcută de dvs. în pagina de aici, şi „propusă” – cum dvs. înşivă spuneţi – ca „perspectivă” nouă, personală, ce vizează sensurile lui „totalitar”. Întrebare:
– Faptul că <>, faptul acesta – prin urmare – să fie o cauză în virtutea căreia noi am putea să spunem că înţelesurile comune ale cuvântului totalitarism chiar ar fi impropriu dacă le-am corela cu situaţiile istorice anterioare sec. XX?
Întrebare:
– Care este, stimate domnule Alexandru, diferenţa dintre punct de vedere istoric, şi punct de vedere filosofic?
Eu, unul aş crede că este punct de vedere istoric acela în care vin redate strict evenimente şi descrieri, fără a fi atinse chestiuni de genul cauzelor, interrelaţiilor de la nivelul evenimentelor şi descrierilor redate. Odată ce stabilim că punctul de vedere filosofic nu înseamnă cumul de speculaţii la care se pretează tot felul de intelectualişti, ci înseamnă o coborâre cu mintea şi puterea de a înţelege, în aşa manieră că substraturile a ceea ce vine redat prin intermediul punctului de vedere istoric, ni se arată în calitatea lor de situaţii cu valenţe deloc particulare în timp şi spaţiu, dimpotrivă, ni se arată cu valenţe identice altor situaţii, chiar şi relativ diverse – ei, bine, punctul de vedere filosofic, dar bazat pe dovezi irefutabile, şi nu pe răstălmăciri, reprezintă locul şi momentul din care istoria încetează de a mai fi simplă cronologie.
Intermediat de punctul de vedere filosofic, dar, repet, bazat pe dovezi irefutabile, şi nu pe răstălmăciri, istoria devine sau ar trebui să devină un manual în care societăţile în general să găsească răspunsurile la toate întrebările care se ridică ori de câte ori, în societate, se caută sau se propun soluţii la problemele existente deja, sau la cele ce se configurează şi se vor configura în viitor.
Modul acesta, stimate domnule Alexandru, prin care dvs. tot susţineţi că totalitarismul ar însemna un produs strict al sec. XX, ca venit în urma unor cauze iscate din senin, ca venit în urma unor cauze iscate de stricta întâmplare că au fost pe lume persoanele cutare şi cutare – modul acesta deci ne conduce către eroarea de a uita că anterior totalitarismului din sec. XX, n-au fost deloc vremuri roze pentru omenire. Aceleaşi substraturi ale realităţii omului şi societăţilor, au stat la baza sclaviei, iobăgiei şi, în prezent, stau la baza proletarismului.
Întrebare:
– Ce înseamnă substraturile realităţii omului şi societăţilor, ce au stat la baza sclaviei, iobăgiei şi, în prezent, stau la baza proletarismului?
Înseamnă trăsătura universal valabilă a oamenilor de a-i subjuga pe alţi oameni. Înseamnă trăsătura universal valabilă a aristocraţiilor, care, pe via trăsăturii arătate la punctul 1., se formează inevitabil în orice timp şi spaţiu. Astfel societăţile oamenilor se rup în două: în stăpânii minoritari, şi sclavii majoritari. Efect injust, pentru că niciun teritoriu, şi nicio resursă existentă pe teritoriul acela, nu sunt elemente de considerat altfel decât că sunt proprietăţi ale tuturor celor care trăiesc acolo. Şi tocmai de la această injusteţe se pornesc în lume ideologiile. Ideologii ce rămân utopii, sau, dimpotrivă, ideologii care ajung să fundamenteze doctrina mistică sau laică oarecare.
Era un împărat chinez, nu-i mai ştiu numele, nici perioada în care a făcut ce-a vrut cu bieţii oameni ajunşi în stăpânirea sa. A structurat societatea în grupe de oameni, unde pentru greşeala unuia întreaga grupă venea pedepsită. Şi venea pedepsită crunt. Dvs., totuşi, veţi susţine că Lenin aşa şi pe dincolo. Stalin a fost fiu de iobag – ce înseamnă, de fapt, că a fost fiu de iobag? Înseamnă că stăpânirea romanovilor n-ar fi deloc de indicat cu alt cuvânt decât totalitarism. Şi dinastia romanovilor venea de ceva vremuri, cu atât mai întunecate, cu cât ne vom duce la vremuri mai din urmă. Dvs., totuşi, susţineţi că totalitarismul ar însemna un produs strict al sec. XX, ca venit în urma unor cauze iscate din senin, ca venit în urma unor cauze iscate de stricta întâmplare că au fost pe lume persoanele cutare şi cutare. Eu v-aş întreba:
– Dacă aţi fi fost dvs. în pielea lui Stalin, în timpurile şi locurile acelea, chiar credeţi că aţi fi avut de ales între a nu fi, şi a fi ceea ce a fost Stalin?
Comunismul indiferent de formele sale este un lucru extrem de rău. N-aţi adus în discuţie nazismul, dar o fac eu. Şi, ştiţi de ce? Răspund: ca să arăt de ce, totuşi, comunismul (ca doctrină) nu este de pus pe acelaşi palier cu nazismul. Comunismul indiferent de formele sale rămânând un lucru extrem de rău, dar cu motive pe drept justificate, anume: comunismul a fost/este un Efect, şi nu o Cauză. În contrast cu nazismul, care, la rândul său, e doar nebunia unora de a readuce sclavia în lume – nazismul, în esenţă, însemnând dreptul aşazisei rase superioare, de a stăpâni aşazisele rase inferioare.
Comunismul, aşadar, reprezintă Răul generat de un Rău anterior lui. Place sau nu place unora şi altora, timpurile anterioare comunismului nu au fost şi ar fi o prostie să spunem că ar fi de considerat mai bune decât comunismul (sigur, cu excepţia, poate, unor societăţi de genul celei americane). Că în Rusia ţaristă, şi în mai toată Europa – de Asia, Africa şi Orientul Mijlociu, mai că nu ar trebui să amintesc, devreme ce acestea sunt în mare parte cunoscătoare de societăţi unde există încă sclavie şi/sau iobăgie – în lume, aşadar, omenirea stătea îngenunchiată de un totalitarism despre care, bineînţeles, dvs. veţi susţine că nu era totalitarism, deşi, până la urmă, totalitarism era. Dvs. vreţi să evidenţiaţi un concept cu o semantică proprie, unică, dintr-un anume grad de intensitate a Răului, şi greşiţi din simplul motiv că Răul, până la urmă, nu e de varientat pe soiuri gen „mai mare” şi „mai mic”, astfel să fim conduşi către un Rău şi acesta foarte periculos, anume: imposibilitatea de a nu mai fi în situaţia de a alege lucrul pe care unii şi alţii îl consideră ca fiind mai puţin rău, dintre două sau mai multe lucruri rele. Sunt acestea gândurile ce mă mână spre a vedea cum tocmai pentru că nu sunt recunoscute, şi nu sunt spuse, adevărurile de la nivelul realităţilor anterioare comunismului, cât şi adevărurile de la nivelul realităţilor postcomunismului, în ţări ca România, din păcate, Răul provocator al Răului, persistă, se dezvoltă, şi – fără niciun dubiu – va cauza din nou Răul de tip comunism. Pentru că populaţiilor subjugate de State pivotate şi pivotând structuri mafiote, şi clase parazitare, aşa cum e cazul populaţiilor asuprite de Statul Bucureşti, nu le va mai rămâne, la un moment dat, decât să procedeze aidoma populaţiilor din timpurile anterioare comunismului (mă refer la spaţiul în care a pătruns comunismul). Nu le mai rămâne, adică, decât să se revolte, să înceapă aceeaşi vânătoare a membrilor aristrocraţiei actuale, arestarea lor etc., etc.
Spuneţi dvs. că în comunism „răul nu s-a manifestat doar asupra unei clase de oameni, ci asupra maselor”. Vă înşelaţi. Sau, dacă nu vă înşelaţi, afirmaţia este lipsită de relevanţă. Masele au fost dintotdeauna, aşa cum sunt şi astăzi, carnea de tun a diverselor aristocraţii. Momentele de evaluat ca fiind bune, pe momentele şi în loculurile cutare şi cutare, nu sunt decât cazuri particulare, locale şi temporare. Şi este vizibil cum, iată, în aceste vremuri de criză artificială – criză artificială, pentru că este o criză generată de creşterea până la semn a numărului de membri ai structurilor mafiote, şi-ai claselor sociale parazitare, infracţionale – în aceste vremuri, aşadar, de criză artificială, în loc să fie forţaţi paraziţii sociali şi infractori la a trăi din muncă cinstită, dimpotrivă: nici măcar nu se aminteşte de ei, este interzis să vorbeşti despre ei, aceştia fiind membrii organizărilor şi organizaţiilor criminale zise cler (de prostia mistică oarecare) aşazis învăţământ superior, aşazişi oameni de cultură, sport şi divertisment în general, mass-media, ONG-uri câtă frunză şi iarbă, şi n alte tipuri de instituţionalizări ce stau călare pe diversele bugete publice, pe resursele ţărilor în general. Ca, în schimb, toată această povară să atârne greu pe umerii celui ce munceşte, pe umerii celui ce chibzuieşte, pe umerii celui ce investeşte, ca să poată menţine, dezvolta, genera resurse.