Cărţi?

Mutaţiile valorice pe care le trăim sunt (zic eu) reflex firesc al meandrelor existenţei, n-au de ce să ne sperie, n-au de ce să ne provoace dureri de cap şi, mai ales, de ce să ne marginalizeze.
Ori au?

Strecurăm nelinişti inutile acolo unde, analitici încercând a fi, ar trebui să descoperim necesitatea schimbării, echilibrul înţelegerii noului, pozitivismul reinventării.

Trebăluim în toate direcţiile cu încăpăţânarea capabilului mai toată viaţa; plănuim, desfaşurăm, trecem – falnici sau nu – peste poticnelile inerente, consumăm, risipim chiar energii valorice, acumulăm şi traducem inexplicabilul – uneori sau poate mai mereu – ne place, în ultimă instanţă, balansul chiar dezechilibrat al acestui see-saw pe care am fost înscrişi născându-ne
Trăim, ce mai!
Şi, ca moţ, învăţăm!
Învăţăm?

Aşa zicem, dar pe măsură ce ne maturizăm, elegant spus, altfel pe româneşte ar fi îmbătrânim, învăţatul captă dimensiunile imposibilului, receptarea lui devine ireverenţios absurdă şi dacă nu-i prea pretenţios spus ne localizează, ne încercuieşte în spaţiul acela în care firescul consumului imediat se limitează printr-un fenomen de ciudată selecţie – aruncând priviri înainte şi înapoi – uităm să rotim ochii în jur, să observăm şi să reţinem fără intenţie, pur si simplu!
E o chestie de vârstă, de civilizaţie?

Dumnezeu ştie de ce privim noul ca pe o cădere, raportarea lui la rutina celor ştiute e mai totdeauna în defavoarea-i; ceea ce am trăit vine spre noi în imagini idealizate şi o să-mi spuneţi că aceasta e şansa memorării, selecţia pozitivă, cea care ne fereşte de regrete chinuitoare, pentru că regretul e reacţie întârziata şi, mai totdeauna, inutilă, după cum bine ştim.

Un articol dintr-un ziar românesc, «analizează» ultimii 20 de ani şi constată eşecul iluziei «statului social» şi eu rămân cu gura căscată la autoritatea expunerii care, evident, uită de experienţa anterioară a celor 40 de ani de mult trâmbiţatul «stat social», pentru că ce altceva a fost gluma aia de socializare ideatică în care ziua trece, leafa merge, noi cu drag muncim?

Imposibilă interpretarea realului ca o baghetă franţuzească din care rupem fiecare în egală măsură, egalitatea asta afurisit de iluzorie de care ne cramponăm, fie că e pe plan biologic, social, politic, economic, mă rog, peste tot!

Povestea asta cu egalitaea socială, cu eliminarea diferenţierilor are aerul utopic al imaginaţiei încinse de dorinţe irealizabile, «himeră» zice autorul articolului, ceea ce nu-i deloc greşit, o posibilitate moartă din naştere, zic eu, aşa cum la fel de defunctă e ideea impunerii egalităţii, instalarea ei forţată, Marx trecând cu buldozerul dictatorial peste structura logic–fantezista – a lui Thomas Moore, drapând utopia în hlamida hieratică a regelui gol.

Eh! Nu ştiu în ce măsură ceea ce vreau să zic are ecou şi nici nu şriu dacă e important să ştiu, simt uneori că ne retragem, că privim un spectacol ai cărui actori am vrea să fim şi nu suntem, lumea se desfăşoară pe acorduri prea largi, parcă, uneori ne plac, alteori ne oripilează, dar coninuăm să trăim, să ne bucurăm şi să ne întristăm şi poate în egală măsură, să ne batem cu «morile de vânt» – Cervantes a aflat asta cu «ceva» timp înaintea noastră – sau să întoarcem spatele, să privim frământările pământului ăsta cu înţelepciunea vârstei sau cu furiile – târzii – ale tinereţii şi sigur ne-ar plăcea să călărim mustangi sălbateci, dar ne limităm la a face paşii măsuraţi de ani.

E şi asta o formă de înţelepciune, nu?