Antoaneta Ralian – dincolo de antitezele fericirii

De zeci de ani, în lumea culturală românească numele doamnei Antoaneta Ralian este o garanție a valorii. A valorii cărților traduse (aparținând unor autori precum Iris Murdoch, Henry James, Virginia Woolf, D.H. Lawrence, J. D. Salinger, Henry Miller, Saul Bellow, John Galsworthy sau Katherine Mansfield) și, de asemenea, a valorii traducerilor în sine – fidele, migăloase, expresive, îndrăznețe. Traducătoare a aproximativ 120 de cărți, Antoaneta Ralian și-a pus abia de curând numele (doar al Domniei-Sale) pe o carte apărută la Humanitas – Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, declarându-se extrem de mândră de acest debut la 90 de ani. După cartea de convorbiri cu Radu Paraschivescu – Toamna decanei – cititorul are acum plăcerea de a deschide o carte de mărturisiri, de povești intime și în același timp discrete și pline de umor.

De ce amintiri și nu jurnal?! Explicația o oferă chiar autoarea într-un interviu recent unde afirmă că nu crede în jurnale: „mai ales nu cred în acelea care merg spre publicare, este o formă de narcisism. Cred în jurnalele care nu se publică sau se publică postum. Mie mi se pare oribil ca viaţa ta intimă, gîndurile tale intime, ceea ce se petrece între tine şi tine însuţi să ajungă în librării, să fie citit de sute de oameni, să mai dai şi autografe”. De aceea, aflăm din această carte de mintiri, doar în primul an de femeia căsătorită, autoarea a ținut un jurnal unde și-a consemnat mai ales visele, dorințele, pe care le consideră, în mare parte, împlinite în cei 90 de ani de viață. În jurnalul ținut la 20 de ani, din care este reprodus aici un fragment, găsim o frumoasă definiție a vieții, ce surprinde prin simțul timpuriu al realității: „VIAȚĂ cu V de la vâltoare, I de la iubire, A de la amăgire, Ț de la țăndări, A de la amărăciune”.
ralian
Refuzând jurnalul, Antoaneta Ralian alege o recuperarea selectivă a urmelor din trecut pe care i-o permit amintirile. În aceste vioaie fragmente retrospective, Antoaneta Ralian rămâne aceeași nedezmințită îndrăgostită de viață („Toată viaţa am fost ceea ce se numeşte o vitalistă, îndrăgostită de viaţă, mi-a plăcut viaţa, cu toate că viaţa e şuie, e capricioasă, ştie să fie şi foarte urâtă, Dar mă rog, viaţa e feminină – o viaţă, două vieţi – este capricioasă, imprevizibilă, ca orice femeie” – declara într-un alt interviu), alegând partea luminosă ori amuzantă a acesteia. Mai nimic despre „antitezele fericirii”, despre boli, despre complicațiile condiției de evreu, despre consecințele războiului, despre moartea din jurul său, despre temeri, dezamăgiri, despre însingurări. Întâmplările cu potențial traumatizant sunt minimalizate, consemnate în treacăt, nu ele formează sâmburele amintirilor, ci bucuriile mărunte sau mari, uimirile, experiențele fundamentale de viață, de lectură.
Cartea are trei secțiuni: „Întâmplări de peste mări și țări”, „Întâlniri cu scriitorii” și „Derapaje” în care putem vedea diferite ipostaze ale Antoanetei Ralian răsfrânte în istorioare de impact, de pe care memoria scutură praful timpului „cu aerele ei de doamnă selectivă și familiarizată cu cosmetizările”. Om „doldora de amintiri”, autoarea alege acele întâmplări țesute în jurul unor replici semnificative sau având ca sâmbure scene pline de umor, fie blând, fie usturător. Astfel, o primă călătorie în afara țării o duce la Dresda și stă sub semnul frustrării. E singura femeie, aflată în calitate de soție, într-un grup de cinci bărbați jurnaliști, aflați în schimb de experiență. Erau primii ani de după război, iar bărbații între 20 și 60 de ani periculos de puțini, femeile formând un patriarhat înnebunit de lipsa acestora. Vrând-nevrând, se trezește martoră a potolirii plăcerilor femeilor din Dresda de către jurnaliștii din România. Patru din cinci, căci soțul era venit cu marfa de acasă. Regretul soțului e întrecut poate doar de frustarea soției. Viena îi aduce șocuri agreabile: privește „ca vițelul la poarta nouă” o reclamă luminoasă, narativă și este poftită să-și aleagă singură bananele într-un magazin burdușit cu de toate, așa cum nici în vise nu i se arătase. La Londra află că e mult mai greu să fie inteligentă pe englezește decât pe limba sa, când merge la teatru însoțită de către un bărbat atrăgător, director la British Council. Doar că oboseala zilei și vinul băut la o cină copioasă o face ca, odată cufundată în confortabilul fotoliu de pluș, să fie cuprinsă de somn și să doarmă dusă. Multe pagini ce consemnează călătorii sunt pline de astfel de întâmplări cu puncte culminante ce fac deliciul cititorului.
Partea a doua deschide ușile către întâlnirile cu Iris Murdoch (de care a legat-o și o prietenie de zeci de ani), Saul Below, Raymond Federman, Amos Oz, Ted Hughes (soțul Sylviei Plath), Kurt Vonnegut, Salman Rushdie. Toate întâlnirile sunt timbrate fie cu o peripeție, fie cu câte un amănunt picant care provoacă zâmbete, livrescul devenind extrem de omenesc. Și de fiecare dată, Antoaneta Ralian le conturează acestor scriitori, cu multă ușurință, portrete unice, expresive, cu un extraordinar simț al detaliului semnificativ, completând „întâlnirea” și cu fine analize ale literaturii scrise de aceștia.

Deși călătoriile făcute în diverse colțuri ale lumii și oamenii speciali pe care i-a întâlnit ar putea transmite senzația unei lumi ce stă sub semnul extraordinarului, al fericirii, Antoaneta Ralian vede totuși fericirea pe post de Godot. În ciuda acestor amintiri luminoase, culese din spatele „antitezelor fericirii” – ale amărăciunilor, amăgirilor și țăndărilor ce fac inevitabil parte din viață – autoarea știe foarte bine că cele rele nu se spală, iar cele bune nu se adună… În ultima secțiune a cărții care cuprinde o serie de articole, este întărită și această idee a fericirii imposibile, cu atât mai mult cu cât, ne spune autoarea, „există o vocație a fericirii, vocație de care eu sunt lipsită. Ca să poți cunoaște fericirea, trebuie în primul rând, să te simți bine în pielea ta, să te ai bine cu tine însuți, să te placi. Ori eu nu m-am plăcut niciodată, nu sunt genul meu”.
Citind Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, nu poți să nu admiri și să nu invidiezi energia formidabilă, tonică, cu care Antoanta Ralian a ales să călătorească prin viață. Chiar dacă vocația fericirii este departe, nicio amintire nu e ațipită, nicio lamentare, autocompătimire ori resemnare nu sunt lăsate să rodească. Privirea relaxată alege să neutralizeze suferința, fiind mereu întoarsă către frumusețea vieții – a cărților, a locurilor și a oamenilor deopotrivă.

ANTOANETA RALIAN – Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, Editura Humanitas, 2014

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *