Vladimir Tismăneanu, „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc” ( 4)

Suprimarea disidenţei, celebrarea liderului

În România, o ţară în care marxismul „revizionist“ nu a ajuns niciodată la maturitate, disidenţa s-a redus la atitudini idealiste, cu atât mai eroice cu cât cei care dădeau glas unor vederi neortodoxe nu puteau conta pe solidaritatea colegilor lor. Michael Shafir îl citează pe un specialist occidental în probleme est-europene care i-a spus la începutul anilor ’80 că „disidenţa română trăieşte la Paris, iar numele ei este Paul Goma“53. În ianuarie 1977, Goma i-a trimis de la Bucureşti o scrisoare de solidaritate lui Pavel Kohout, unul dintre liderii grupului cehoslovac Carta 77. Goma a scris şi un apel către Conferinţa de la Belgrad, prin care cerea ca regimul Ceauşescu să respecte prevederile Conferinţei de la Helsinki cu privire la drep­turile omului. Cu toate acestea, în afară de colegul său de breaslă, scriitorul Ion Negoiţescu, şi medicul psihiatru Ion Vianu, nici un alt intelectual român nu l-a sprijinit pe Goma. Dimpotrivă, în paginile revistei xenofobe Săptămâna, erau menţionate originile basarabene ale lui Goma pentru a explica refuzul său de a se supune impera­tivelor „unanimităţii naţionale“ în jurul secretarului general. În final, în jur de 200 de oameni au semnat apelul lui Goma, dar marea majoritate a acestora doreau să obţină doar un paşaport – aşa-numitul „paşaport Goma“ – pentru a emigra. Goma a fost arestat pe 1 aprilie 1977, dar a fost eliberat pe 6 mai, în urma unei campanii internaţionale; în noiembrie 1977, el a părăsit România şi a plecat la Paris, împreună cu soţia şi cu fiul său.

Stalinism pentru eternitate.
O istorie politică a comunismului românesc
Vladimir Tismăneanu

Ediţie revăzută şi adăugită
Prefaţă de Cristian Vasile
Postfaţă de Mircea Mihăieş

Traducere din limba engleză de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Istorie contemporană

Alţi disidenţi români, precum Dorin Tudoran, Doina Cornea, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu sau Radu Filipescu, au avut parte de aceeaşi izolare şi lipsă de sprijin. Regimul a reuşit să insufle frică şi un sentiment de pesimism istoric. Partidul a răspuns la nesupunerea civilă cu măsuri draconice, iar mi­no­rităţile religioase şi naţionale au fost persecutate. Radu Filipescu, declarat prizonierul lunii decembrie 1984 de către organizaţia Amnesty International, a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru „propagandă împotriva ordinii socialiste“. Tânărul inginer electronist român, născut în 1956, a fost acuzat că scrisese şi distribuise manifeste care condamnau greşelile lui Ceauşescu în domeniul economic şi conducerea sa dictatorială.
Până la colapsul din 1989, „a trăi în adevăr“ nu a reprezentat o opţiune pentru marea majoritate a elitei intelectuale române. În plus, o alianţă între clasele sociale – în sensul sprijinirii de către intelectuali a grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 sau a protestului de la Braşov din noiembrie 1987 – nu s-a format nici­odată. Până la revolta muncitorilor de la Braşov, clasa muncitoare română a căutat mai degrabă să găsească diverse forme de „a se descurca“ decât să ridice vocea împotriva regimului. Între 1964 şi 1977, datorită unei abile combinaţii între industrializare şi naţionalism reuşite de către regim, „noul contract social“ a funcţionat relativ bine. Nici măcar după revolta muncitorilor de la Braşov din 1987 nu s-a dezvoltat o alianţă între clase, între intelectualii critici şi muncitorii nemulţumiţi.
Complicând şi mai mult lucrurile, Ceauşescu a selectat colaboratori recrutaţi din rândurile minorităţilor etnice pentru a-i susţine pretenţia de a fi descoperit cea mai potrivită soluţie marxist-leninistă pentru problema naţională. Astfel, potrivit lui Mihai Gere, membru supleant al Comitetului Executiv al P.C.R. şi preşedinte al Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară din România, problema naţională fusese rezolvată într-un „mod profund umanist“. Orice critică la adresa xenofobiei lui Ceauşescu era considerată propagandă perfidă, antiromânească: „Am aflat recent despre poziţii, concepţii şi atitudini de peste hotare, din ce în ce mai frecvente, care distorsionează istoria poporului român, realităţile din România socialistă de azi şi modul cum a fost rezolvată problema naţională; toate acestea reprezintă calomnii şi un amestec grosolan în viaţa şi în afacerile noastre interne“59.
Ostilitatea faţă de orice nucleu de gândire independentă este, desigur, o caracteristică a totalitarismului. Trebuie abolit însuşi principiul alterităţii pentru a obţine un control perfect asupra minţii, ceea ce reprezintă esenţa logicii totalitare a dominaţiei. Nici un centru (real sau potenţial) de disidenţă sau de pluralism nu poate fi îngăduit. Adevărul este definit în mod pragmatic în funcţie de criterii politice.
„Cârmaciul destinului naţional“ era şi un teoretician clarvăzător, autor al unor inovaţii ideologice uluitoare, printre care se număra şi enigmatica „societate socialistă multilateral dezvoltată“. Scribii partidului îl caracterizau pe Ceauşescu drept fondatorul unui nou socialism: „Alegerea lui Nicolae Ceauşescu, un strălucit gânditor politic şi conducător revoluţionar, un duşman neînduplecat al inerţiei şi izolării, un promotor constant al noului, în fruntea partidului a reprezentat un act politic de o importanţă covârşitoare pentru viitorul construcţiei socialiste şi comuniste în România“, declara cineva. „Sub influenţa gândirii şi a înfăptuirilor sale revoluţionare, Congresul al IX lea al partidului, precum şi toate congresele şi conferinţele naţionale care au urmat au adus îmbunătăţiri profunde în ce priveşte concepţia şi practica edificării noii ordini.“ O vastă acumulare de putere în mâinile lui Ceauşescu a deschis calea către arbitrariu, subiectivism şi excese de natură personală. El a fost descris, pe bună dreptate, drept un „Cezar modern“. Mai presus de orice, savura pompa de tip bizantin şi simbolurile monarhice: sceptrul prezidenţial, care a fost introdus la 28 martie 1974, atunci când Ceauşescu a devenit primul preşedinte al României, a reprezentat, probabil, primul semn palpabil al derulării unui scenariu dinastic.
Cultul Conducătorului, principalul ingredient a ceea ce s-ar putea numi „ideologia română“ (parafrazând titlul cărţii filozofului francez Bernard-Henri Lévy, L’Idéologie française), a impregnat viaţa socială şi culturală românească. Una dintre cele mai timpurii expresii ale cultului lui Ceauşescu a fost un volum masiv intitulat Omagiu, pu­blicat în 1973, cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de ani de către Ceauşescu, în care se scria, printre altele: „Privim cu preţuire şi respect la armonia vieţii sale de familie. Ataşăm o semnificaţie etică specială faptului că viaţa sa, alături de cea a tovarăşei sale de viaţă, fosta muncitoare textilistă şi militantă a U.T.C., membră a partidului din vremea ilegalităţii, astăzi Erou al Muncii Socialiste, om de ştiinţă, membră a Comitetului Central al P.C.R., tovarăşa Elena Ceauşescu, oferă imaginea exemplară a destinelor a doi comunişti“.
La mijlocul anilor ’80, cultul dezvoltase forme fără precedent şi de necrezut, depăşind cu mult expresiile relativ benigne de la înce­putul anilor ’70. Aniversarea a douăzeci de ani de la alegerea lui Ceauşescu ca secretar general a dezlănţuit o avalanşă de imnuri şi ode ditirambice, menite să gâdile nemăsurata sete de mărire a liderului suprem. Laudele servile ale lui Corneliu Vadim Tudor, care era nu numai un neobosit menestrel prezidenţial, ci şi autorul unor vehemente pamflete antisemite, se apropiau de deificare: „Ne bucurăm pentru existenţa providenţială a acestui om, atât de profund ataşat de pământul nostru străbun, ar trebui să ne bucurăm pentru tinereţea sa veşnică, ar trebui să fim cu toţii recunoscători pentru faptul că-i suntem contemporani şi să-i mulţumim pentru toate acestea. Numai datorită voinţei sale suntem acum cu adevărat stăpâni în casa sufletelor noastre“.
Fiecare 26 ianuarie – ziua de naştere a lui Ceauşescu – era o ocazie pentru ceremonii solemne şi tributuri servile aduse „geniului“ său. Toate mijloacele de informare româneşti salutau „meritele sale excepţionale“ şi nici o hiperbolă nu era de ajuns atunci când era vorba despre a glorifica realizările preşedintelui demiurg. În mod similar, presupusele merite ale Elenei Ceauşescu în domeniul ştiinţei, tehnologiei şi culturii erau subliniate fără încetare de propaganda de partid. Dintre nenumărate exemple, iată o capodoperă a servilismului oportunist, şi anume scrisoarea care i-a fost adresată în 1986 de către Comitetul Executiv al P.C.R. cu ocazia zilei sale de naştere:
Întreaga ţară dă o înaltă apreciere extraordinarei activităţi pe care o desfăşuraţi în domeniul ştiinţei şi tehnologiei… Munca dumneavoastră valoroasă – încununată de înalte distincţii şi titluri conferite de cele mai prestigioase instituţii ştiinţifice, culturale şi de educaţie din întreaga lume – reprezintă, spre mândria întregului popor, o contribuţie de o importanţă covârşitoare, care asigură înflorirea ştiinţei şi culturii naţionale şi universale, un strălucit exemplu de abnegaţie revoluţionară şi grijă deosebită pentru cauza înfloririi României Socialiste, pentru cauza progresului şi civilizaţiei întregii naţiuni.
Potrivit unor surse de încredere, Nicolae şi Elena Ceauşescu supravegheau personal conţinutul lozincilor şi versurilor care exprimau presupusul entuziasm spontan al maselor faţă de ei. Odată dezlănţuit, mecanismul cultului a căpătat o dinamică proprie şi a devenit o trambulină pentru pseudointelectuali şi carierişti de profesie, care alimentau setea de glorie a secretarului general. Autoamăgirea narcisistă a devenit o normă socială de comportament, în timp ce cri­teriile tradiţionale ale bunului-simţ şi-au pierdut valabilitatea. Jovan Raskovic, un profesor iugoslav de psihiatrie şi neurofiziologie, a rezumat setea trufaşă de faimă şi putere a liderilor est-europeni după cum urmează:
Oamenii care îl înconjoară pe lider ştiu foarte bine ce ar satisface narcisismul său: aceasta este ceea ce îi servesc zi de zi. Cedarea liderului [în faţa acestor laude] nu menţine numai calmul său emoţional, ci şi întreaga reţea socială şi întregul sistem. Prin alimentarea narcisismului celorlalţi se întăresc propria putere şi, prin urmare, propriul narcisism. Din acest motiv, narcisismul ajunge să nu se mai aplice doar unui individ, ci întregului grup, întregii mişcări politice cu care liderul îşi împărtăşeşte soarta, gloria, înţelepciunea şi puterea.
Cazul românesc reprezintă un exemplu de dezvoltare malignă a narcisismului, întreaga populaţie fiind supusă viselor de grandoare imperială ale unui dictator stalinist mânat de pulsiuni imprevizibile.
Pe 26 ianuarie 1986, Scânteia a dedicat aniversării preşedintelui aproape o ediţie întreagă. Pe prima pagină, un chenar roşu încadra fotografia preşedintelui şi un editorial de 700 de cuvinte, intitulat „Întreaga naţiune îl sărbătoreşte pe marele erou al ţării“. Acelaşi număr conţinea numeroase poeme şi articole semnate de profesori universitari, având titluri ca „Marele arhitect“, „Epoca de aur“ sau „Scumpa oră din ianuarie“, care exprimau „sentimentele de stimă şi preţuire“ ale populaţiei. Pe 24 ianuarie 1986, la rubrica „Munca şi activitatea tovarăşului Nicolae Ceauşescu“, Scânteia a publicat un ar­ticol intitulat „Idei de forţă ale concepţiei privind procesul revolu­ţionar de dezvoltare socioeconomică a României“, scris de Gheorghe Rădulescu, membru al Comitetului Executiv, vicepreşedinte al Consi­liului de Stat şi unul dintre puţinii veterani ai partidului care mai ocupau încă un loc important în ierarhia P.C.R. Rădulescu, căruia îi plăcea în particular să pozeze drept un liberal mascat, mărturisea cu mândrie: „Nu voi uita niciodată curajul cu care [Ceauşescu] a condus manifestaţia antifascistă şi antirăzboinică de la 1 mai 1939, la care au participat diverşi studenţi antifascişti“. La vremea la care a avut loc „manifestaţia“ în cauză, Nicolae Ceauşescu, în vârstă de 21 de ani, nu făcea, bineînţeles, parte din Comitetul Central al P.C.R. din clandestinitate.
De ce a triumfat Ceauşescu atâta vreme
Puterea şi ideologia s-au împletit strâns în funcţionarea dictaturii personale a lui Ceauşescu. În ideologia regimului comunist român s au amestecat populismul naţionalist, demagogia socială şi ataşamentul ferm faţă de preceptele de bază ale stalinismului. Acest conglomerat era impregnat de o ambiguitate care îşi avea originea în ambiţia lui Ceauşescu de a poza într-un diplomat cu vederi largi, imun faţă de interpretările dogmatice sau sectare ale vieţii internaţionale. Mai mult, secretarul general a înfruntat Uniunea Sovietică în legătură cu anumite probleme (de exemplu, relaţia cu Germania Federală, Orientul Apropiat, criza cehoslovacă din august 1968 şi relaţiile cu China), iar părerile sale polemice cu privire la aceste subiecte au fost transformate în doctrină oficială de partid. În cadrul comunismului mondial, Ceauşescu a aplicat conceptele de suveranitate naţională şi egalitate în relaţiile dintre state şi dintre partidele comuniste. El a respins în mod constant încercările Moscovei de la sfârşitul anilor ’60 şi din anii ’70 de a atrage România în campaniile sale antichineze. În 1968, el i a susţinut pe comuniştii greci (Zizis Zografos, Mitsos Partalidis) care au înfiinţat Partidul Comunist Grec (din Interior) în exil în România şi a expulzat din ţară facţiunea prosovietică K.K.E. (Partidul Comunist din Grecia) a lui Kostas Kolliyannis, consultându-se regulat cu conducerea iugoslavă. În plus, pentru că avea nevoie de relaţii bune în primul rând cu partidele care aveau o poziţie critică explicită faţă de expansionismul sovietic, Ceauşescu şi-a exprimat sprijinul prudent pentru eurocomunism şi i-a apărat pe liderii partidelor comuniste spaniol şi italian în faţa atacurilor sovietice. Mai întâi Enrico Berlinguer, apoi Alessandro Natta au vizitat deseori Bucureştiul pentru a se întâlni cu Ceauşescu. Mai mult, Santiago Carrillo a fost descris public ca fiind prietenul personal al lui Ceauşescu.
Numeroasele publicaţii semnate de Nicolae Ceauşescu dovedesc sterilitatea rudimentarei sale perspective ideologice. Stilul său este imperativ şi povăţuitor şi lipsesc referinţele personale la politicieni contemporani. Nici o urmă, cât de mică, de umor nu umanizează aceste texte aseptice. Discursurile secretarului general erau un lanţ de incantaţii verbale, de parcă Ceauşescu ar fi găsit un fel de sursă a încrederii de sine în această repetiţie monotonă. Aroganţa sa dogmatică interzicea competenţa intelectuală. Ignorând elitismul propriei sale conduceri, el a atacat fără încetare însăşi ideea de elite. Cuibăriţi în piramida lor de privilegii, autocraţii comunişti români nu puteau tolera meritocraţia, pe care o percepeau în mod corect ca pe o ameninţare mortală la adresa puterii lor. Într-un pătrunzător eseu despre dilemele intelighenţiei române, Dorin Tudoran a arătat cu precizie că impunerea sistematică a unor elite false a fost un mijloc de menţinere a controlului asupra societăţii: „Puterea politică din România nu repudiază elitele, ci numai elita naturală, cea a valorilor… Ei, elitei naturale a valorilor, i-a fost substituit erzaţul de elită, în care nu valoarea este principiul ordonator, ci politicul, ideologicul, obedienţa, umoarea vârfului piramidei, interesele sale extrem de personale în acapararea şi menţinerea pârghiilor puterii“.
În România, economia de comandă a reprezentat baza unui sistem politic ierarhic, rigid şi autoritar, cu o întreagă cohortă de efecte sociale aberante. Partidul – adică Ceauşescu – concepea dezvoltarea societăţii în termeni militari, cu fronturi, campanii, flancuri, avangardă şi arier­gardă. În mod paradoxal, eufemismul „desăvârşirea democraţiei socia­liste“ a fost aplicat în acest mod militar-ierarhic. Nu s-a acordat nici o atenţie reacţiilor politice reale, iar comunicarea politică, înţeleasă ca un mecanism social de autocorecţie, a fost drastic limitată. În ciuda tuturor acestor artificii propagandistice, România lui Ceauşescu era o societate închisă, caracterizată prin represiune în toate domeniile existenţei umane: limitări ale dreptului de proprietate, condiţii grele de muncă şi salarii mici, lipsa libertăţii de mişcare, obstacole biro­cratice împotriva emigrării, violări ale drepturilor minorităţilor naţionale, dispreţ pentru credinţele religioase şi persecutarea practicilor religioase, austeritate economică drastică, cenzură constantă în dome­niul culturii, reprimarea tuturor vederilor disidente şi un omniprezent cult în jurul preşedintelui şi familiei sale, care a contribuit la demoralizarea populaţiei.
În logica stalinistă, ideologia şi puterea nu pot fi disociate: ele se influenţează, se infiltrează şi se întrepătrund reciproc. Drept urmare, exponenţii regimurilor neostaliniste (sau, după cum le-a denumit odată Leszek Kołakowski, „societăţi staliniste suferinde“) trebuiau să şi menţină ortodoxia ideologică pentru a-şi păstra sursa principală de legitimitate. În cazul lui Ceauşescu, constrângerile ideologice şi politice erau întărite continuu, iar reforma era amânată mereu prin reorganizări instituţionale. Confruntaţi cu o represiune crescândă, cu o conducere defectuoasă a economiei şi cu o paralizie socială şi politică, românii aveau de ales între exilul intern – supravieţuire tăcută în patria lor – şi emigrare.
Comunism naţional în stil românesc?
Vechea gardă a P.C.R. fusese neutralizată sau se împuţinase, iar a „doua generaţie“ era lipsită de o bază instituţională. Pretenţiile ultranaţionaliste erau exacerbate, iar ideologia marxist-leninistă nu era nimic altceva decât un ritual lipsit de conţinut. O viziune despre dezvoltare caracteristică Lumii a Treia colora triumfalista şi iraţional de optimista credinţă a lui Ceauşescu în creşterea economică. În cazul regimului, călcâiul lui Ahile îl reprezenta totuşi anemica sa legiti­mitate – îi lipsea adevărata autoritate politică. Conducerea presupus carismatică nu era, de fapt, carismatică. Departe de a fi „eroul na­ţional“ sărbătorit de mijloacele de informare oficiale, Ceauşescu era un aparatcik – era, într-adevăr, incarnarea aparatului partidului comunist şi principalul apărător al acestuia.
Ceauşescu a fost prizonierul propriului său mit. Ca şi în cazul lui Stalin, un şir de identificări psihoemoţionale l-au făcut să creadă că personifica raţionalitatea istorică. El se considera simbolul viu al vigorii şi continuităţii partidului şi se aştepta ca şi ceilalţi să creadă acelaşi lucru. După cum am văzut, el crescuse în spiritul „revoluţiei de sus“, luase parte cu pasiune la cele mai aberante excese staliniste din România şi, evident, nu s-a retras atunci când s-a confruntat cu nemulţumirea populară. Din moment ce se baza în principal pe su­premaţia nomenclaturii de partid, garantată de teroarea exercitată de poliţia politică, regimul lui Ceauşescu nu poate fi descris ca o deviere de la modelul marxist-leninist, în ciuda faptului că existau nuanţe narodniciste în terminologia politică comunistă românească. Înainte de toate, această ideologie a speculat înclinaţiile naţionaliste, a exploatat şi a cultivat prejudecăţile antimaghiare şi antisemite, s a folosit de resentimentele antiruse adânc înrădăcinate şi a încurajat încercările absurde menite să demonstreze superioritatea româneas­că asupra lumii occidentale în anumite domenii ale ştiinţei şi culturii (temele aşa-numitului protocronism românesc)76. Rămâne încă de stabilit dacă aceste campanii stridente au fost provocate de un nemărturisit complex de inferioritate sau de nostalgia pentru trecutele vânători jdanoviste de vrăjitoare împotriva „cosmopoliţilor dezrădăcinaţi“ (adică a evreilor).
Întregul şi părţile
Ca filozofie politică, stalinismul sublinia superioritatea întregului asupra părţilor, preeminenţa societăţii asupra individului. Pentru regimul românesc – ca şi pentru cel sovietic, de altfel –, individul era doar un simplu termen de referinţă abstract. Stalinismul nu poate fi redus totuşi la supremaţia puterii politice şi la teroarea de masă fără riscul de a neglija alte caracteristici, nu mai puţin organice, ale regimurilor de tip sovietic. Există o mare doză de optimism în urmă­toa­rea afirmaţie din lucrarea lui Tom Bottomore, Dictionary of Marxist Thought, chiar dacă reflectă o interpretare des întâlnită a realităţilor comuniste: „Succesorii lui Stalin nu au transformat în mod fundamental structurile principale ale regimului pe care l-au moştenit de la acesta. Dar ei au pus capăt represiunii şi terorii de masă, iar în acest sens, se poate spune că stalinismul s-a sfârşit odată cu moartea lui Stalin“.
În România, sursa puterii o constituia monoliticul aparat de partid, dictatul colectiv al birocraţiei P.C.R., incarnat în declaraţiile Conducătorului. Pentru a descuraja orice membru al nomenclaturii care ar fi încercat să-şi delimiteze un fief politic personal, Ceauşescu a accelerat rotaţia birocraţilor. Ca şi Stalin, el nu a permis apariţia centrelor de autoritate rivale, iar cei care au ignorat acest lucru au plătit scump pentru încercările lor nereuşite de a introduce un rudiment de dezbatere în luarea deciziilor de partid.
Deşi moştenirea teoretică leninistă a fost invocată în România mai puţin decât în alte ţări comuniste, Ceauşescu nu a abandonat niciodată regulile despotice instituite de bolşevici după 1921: eliminarea oricărei forme de democraţie intrapartinică, centralismul birocratic şi omnipotenţa secretarului general. El nu putea accepta lupte fracţioniste şi avea o viziune militaristă asupra rolului şi structurii partidului. Din moment ce, în mintea sa, partidul şi liderul erau unul şi acelaşi lucru, cultul partidului însemna implicit şi divinizarea liderului. Ritualurile bizantine de glorificare erau intercalate cu referiri la ortodoxia marxist-leninistă, în timp ce slujitori umili se întreceau unul pe celălalt în lăudarea valorii şi a „clarviziunii“ Conducătorului. Cu excepţia lui Enver Hodja, nici un alt lider est-european din epoca poststalinistă nu a reuşit să conceapă un cult al personalităţii atât de sistematic şi de teatral. Probabil că acest cult al personalităţii atotcuprinzător îl va imortaliza pe Ceauşescu în istoria marxismului.

Epilog
Viaţa de apoi a P.C.R.
Ce s-a întâmplat cu membrii de partid? 1989–2000

Este destul de curios faptul că momentul în care occidentalii s-au gândit, în sfârşit, că aveau de-a face cu o revoluţie a fost acela când au văzut la televizor imaginile din România: mulţimi, tancuri, împuşcături, sânge pe străzi. Atunci şi-au zis: „Aceasta ştim că este o revoluţie“ şi, desigur, ironia este că aceasta a fost singura care nu a fost.
Timothy Garton Ash, martie 1999
Imediat după revoluţia din 1989, spre deosebire de Ungaria şi Polonia postleniniste, în România nu exista, în interiorul elitei de partid, nici o facţiune luminată, orientată spre reforme, care să negocieze tranziţia. Cadrele dezafectate ale partidului şi Securităţii erau izolate, înspăimântate şi, cu foarte puţine excepţii, incapabile să articuleze măcar un minimal program alternativ la cursul dezastruos impus de Ceauşescu. Partidul Comunist Român, unul dintre cele mai mari din lume în termeni proporţionali, nu a avut o conducere colectivă şi nici o viaţă internă de partid sau un dialog real între eşaloanele inferioare şi cele superioare. Ani în şir, Ceauşescu şi coteria sa s-au bazat pe pretenţia ideologică a autonomiei faţă de neostalinista Uniune Sovietică. Prin urmare, până la sfârşitul conducerii sale, Ceauşescu izolase România atât faţă de Est, cât şi faţă de Vest. Cu unele excepţii din cadrul Securităţii şi armatei, Ceauşescu nu avea susţinători loiali în România. Acest lucru nu era totuşi valabil în ce priveşte sprijinul pentru regimul leninist, pentru statul socialist al „bunăstării“ şi pentru rolul conducător al partidului comunist (sau, mai bine spus, al nomenclaturii).
Mulţi români dispreţuiau, urau chiar tirania lui Ceauşescu, dar nu preţuiau valorile liberale şi democratice de tip occidental. În 1989, Ion Iliescu, care nu avea nici o consideraţie pentru Ceauşescu, dar care credea într-o Românie a comunismului reformist, i-a succedat lui Ceauşescu ca şef al birocraţiei de stat. În primele luni ale anului 1990, România a fost condusă de autoproclamatul Front al Salvării Naţionale (F.S.N.), al cărui lider era Iliescu. Au apărut partide politice, mişcări şi asociaţii civice. Intelectualii critici au cerut o decomunizare rapidă şi au criticat eforturile echipei lui Iliescu de a se menţine la putere, acuzând F.S.N. de deturnarea revoluţiei şi instaurarea unui regim „criptocomunist“. Confruntarea dintre grupurile şi mişcările anticomuniste şi cele care proveneau din partidul comunist a fost dură, în special în timpul raidului minerilor la Bucureşti în iunie 1990. Cu toate acestea, în 1990 şi 1992, Iliescu a câştigat votul popular. În cele din urmă, F.S.N. s-a scindat într-un grup mai orientat către reforme, condus de Petre Roman (prim-ministru între 1990 şi 1991), şi susţinătorii lui Iliescu. Primul grup a pus apoi bazele Partidului Democrat, iar cel de-al doilea şi-a schimbat numele în Partidul Democraţiei Sociale din România (P.D.S.R.). Ruptura dintre foştii aliaţi a fost profundă şi a dus la apropierea crescândă dintre Roman şi coaliţia anticomunistă.
Primul deceniu al experienţei postcomuniste a României i-a confruntat pe cercetătorii tranziţiei cu un paradox frapant: cea mai abruptă ruptură cu vechea ordine a dus la cel mai puţin radicală transformare. Multe figuri vechi, cum ar fi cea a lui Iliescu, au rămas la putere după ce şi-au pus cu abilitate măşti noi. Pe de altă parte, câteva figuri vechi din afara P.C.R. au revenit în politica românească, dar nu au putut ajunge la putere. De exemplu, la începutul anilor ’90, reînviatul Partid „istoric“ Naţional-Ţărănesc Creştin şi Democrat (P.N.Ţ.C.D.), care reprezenta „dreapta“ (în opoziţie cu „stânga“ lui Ion Iliescu), a urmat iniţial o strategie confruntaţională, anticomunistă. Ulterior, înţelegând eşecul opoziţiei extraparlamentare, „dreapta“ a fondat propria-i coaliţie-umbrelă, care includea atât partide propriu-zise, cât şi mişcări civice. Cea mai importantă personalitate a acestei coaliţii a fost Corneliu Coposu, de profesie avocat şi fost deţinut politic, care stătuse şaptesprezece ani în închisorile comuniste. Coposu l-a ales personal drept contracandidat al lui Iliescu în alegerile din 1992 pe profesorul universitar Emil Constantinescu. În 1996, Constantinescu a candidat din nou împotriva lui Iliescu, criticând lipsa reformelor economice profunde, corupţia endemică, ambigui­tatea revoluţiei din 1989 şi refuzul de a rezolva probleme cum ar fi împiedicarea accesului cetăţenilor la dosarele poliţiei secrete sau restituirea proprietăţilor. Cu toate acestea, Constantinescu a câştigat alegerile mai degrabă ca urmare a nemulţumirii de masă faţă de eşecul P.D.S.R. de a redresa economia şi a percepţiei larg răspândite că opoziţia poseda şi voinţa politică, şi competenţa de a scoate ţara din stagnare.
Deşi schimbarea din 1996 a reprezentat o ruptură incompletă, aceasta a creat în final o cultură a alternanţei politice pe care românii nu o avuseseră înainte. Transformarea din noiembrie 1996 a fost o breşă incompletă, dar adevărată, asemenea revoluţiei din decembrie 1989, reală, dar neterminată. Învingătorii din 1996 au pierdut fără drept de apel alegerile din 2000. Cauza reală a eşecului a fost caracterul inconsecvent, indecis şi şovăielnic al reformelor iniţiate, dar niciodată duse până la capăt de către cele trei guverne formate sub preşedinţia lui Constantinescu. Alegerile din anul 2000 au consfinţit înfrângerea demodatului P.N.Ţ.C.D., incapabil să se adapteze ideologic, şi ascensiunea unui partid mai dinamic şi mai modern, Partidul Naţional-Liberal (P.N.L.). Aceste alegeri au arătat, de asemenea, o deplasare către stânga a electoratului român, al cărei beneficiar s-a dovedit a fi P.D.S.R.
Pe scurt, votul dat în 2000 lui Iliescu (şi contracandidatului său Corneliu Vadim Tudor) şi-a avut originea în nemulţumirea, frustrarea şi înstrăinarea faţă de coaliţia guvernamentală şi eşecul acesteia de a îndeplini ceea ce promisese. Adevărata surpriză a alegerilor din anul 2000 a fost ascensiunea lui Vadim Tudor şi a Partidului România Mare (P.R.M.). O combinaţie de potenţial caudillo naţionalist antisis­temic şi bufon îndrăgostit de sine, Tudor a reuşit să trasforme o entitate marginală într-un partid de opoziţie important care controla o cincime din Parlamentul României şi multe dintre comisiile parlamentare. Tudor nu era echivalentul românesc al canadiano-peruviano-polonezului Stanislaw Tyminski, care l-a înfruntat pe Lech Wałesa în alegerile poloneze de la începutul anilor ’90. Discursul strident al lui Tudor combina teme antimaghiare, antisemite şi antioccidentale, precum şi mesaje împotriva pieţei, corupţiei şi a sistemului. El a avut efect asupra tineretului resentimentar al României (ce nu ştia prea multe despre trecutul său ca poet de curte al lui Ceauşescu) şi asupra multora dintre românii prooccidentali care votaseră pentru Constan­tinescu în 1996 şi care erau dezamăgiţi de gafele şi erorile de guvernare ale Convenţiei Democratice din România (C.D.R.).
Partidul lui Vadim Tudor nu este o formaţiune tradiţională de extremă dreaptă sau o reincarnare a Gărzii de Fier, mişcarea fascistă mistico-revoluţionară interbelică: ideologia P.R.M. nu este nici de stânga şi nici de dreapta, ci un amestec vag de nostalgii comuniste şi fasciste, de ostilitate faţă de modernitate şi diversitate, bazându-se pe un cult militarist şi falocratic al naţiunii (definită în termeni de rasă), al mişcării şi al conducătorului. Idolii lui Tudor oferă o indi­caţie cu privire la universul său mental: domnitorul medieval Vlad Ţepeş, mareşalul Ion Antonescu, dictatorul pronazist, şi liderul comunist naţionalist Nicolae Ceauşescu. Ignoranţa istorică şi uitarea i-au oferit lui Tudor sprijinul principal în reinventarea sa ca tribun al românismului. Tudor le-a apărut multora ca reprezentând vocea adevărată a poporului – un profet mânios care vorbea în numele „oropsiţilor pământului“. În loc să se organizeze şi să se mobilizeze împotriva atât a formei moderate de populism a P.D.S.R., cât şi a celei radicale a lui Tudor, societatea civilă a continuat să promoveze viziuni şi idealuri abstracte şi deseori nebuloase. Niciodată nu a fost atât de adâncă prăpastia dintre intelighenţia prooccidentală şi electorat ca în toamna anului 2000.
Atât românii, cât şi cei interesaţi de România se împart în cei care consideră că revoluţia din 1989 a eşuat şi cei ce cred că preşedintele Ion Iliescu a făcut tot ce se putea face, în circumstanţele date, pentru a-şi transforma ţara într-o democraţie funcţională. Principalele teme discutate în acest epilog se referă la ceea ce foarte mulţi consideră ca fiind natura „excepţională“ a tranziţiei României de la socialismul de stat, consecinţă directă a istoriei partidului său comunist.
Nici un alt regim leninist est-european nu a fost înlăturat de o revoltă populară violentă. În nici o altă ţară din regiune nu s-a întâmplat ca guvernul comunist să deschidă focul asupra demonstranţilor paşnici. Elementele de continuitate cu vechiul regim sunt mai evidente în România decât în alte ţări est-europene (cu excepţia, probabil, a fostei Iugoslavii şi a Slovaciei). Unele dintre aceste trăsături se datorează culturii politice precomuniste a ţării, dar nu acest lucru face din România un caz unic. Într-adevăr, autoritarismul populist şi alte atribute neliberale pot fi detectate şi în Albania, Serbia, Croaţia, Slovacia şi Rusia, printre altele, şi, într-o anumită măsură, chiar în Ungaria şi Polonia. Mai mult, deşi schimbările au fost lente în România, ele nu pot fi trecute cu vederea, ca reprezentând doar un paravan pentru o revenire la un autoritarism depăşit.
În primul deceniu de după căderea regimului Ceauşescu, România a stabilit un cadru instituţional protodemocratic şi proceduri electo­rale destul de corecte. În plus, societatea civilă românească, deşi divizată şi fragilă, a continuat să se dezvolte. Ce lipsea era încrederea socială, angajamentul civic faţă de valorile şi instituţiile democraţiei care se năştea, „dezemoţionarea“ dezbaterii publice cu privire la viitorul ţării şi un centru politic cu adevărat liberal, constituit, înainte de toate, pe baza unor valori împărtăşite, şi nu a afilierii la un partid.
Progresele pe drumul către o societate deschisă din prima perioadă postceauşistă sau, altfel spus, Iliescu I (1990–1996) au fost însoţite de încercări neliniştitoare ale elitei conducătoare de a marginaliza şi delegitima opoziţia, de a menţine un control strict asupra mijloacelor electronice de informare şi de a-şi perpetua dominaţia economică şi politică prin utilizarea manipulării simbolice şi a retoricii democratice. Mai mult decât în oricare altă ţară est-europeană, poliţia secretă a continuat să joace un rol deosebit de important în orientarea opiniei publice şi în influenţarea dezbaterilor şi a simpatiilor politice. În general, în această perioadă au existat contraste puternice între formele şi aspiraţiile pluraliste şi persistentele metode şi mentalităţi autoritare. Ori de câte ori îşi simţea ameninţat controlul asupra puterii politice, primul regim Iliescu recurgea la demagogie populistă, de multe ori şovinistă (retorică de tipul „patria este în primejdie“).
De aceea, România a făcut numai un prim pas pentru a se depărta de autoritarism după ce F.S.N. a înlocuit dictatura lui Ceauşescu la sfârşitul lui decembrie 1989. În ianuarie şi februarie 1990, viaţa politică din România a devenit din ce în ce mai polarizată şi a fost marcată de repetate confruntări între mişcările şi partidele democratice nou-formate şi F.S.N. Alegerile din mai 1990 au fost urmate în iunie de un atac violent, sprijinit de F.S.N., împotriva noilor partide şi mişcări civice. Evenimente precum destrămarea alianţei Iliescu-Roman şi căderea, în septembrie 1991, a guvernului reformist moderat condus de Roman, alegerile locale din februarie 1992 şi victoria opoziţiei în marile oraşe sau alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1992 s-au succedat cu rapiditate. Între 1992 şi 1995 au predominat încercările de a stopa reformele economice şi politice, precum şi stagnarea şi polarizarea crescândă a spectrului politic. Alegerile din noiembrie 1996 şi victoria Convenţiei Democratice au marcat primul transfer paşnic al puterii de la un partid de guvernământ la altul în România posttotalitară. Alegerile din noiembrie–decembrie 2000 l-au readus pe Iliescu în poziţia de preşedinte al ţării. Pe scurt, primul deceniu postcomunist al României poate fi descris ca o mişcare de la Iliescu la Iliescu, cu un interludiu Constantinescu de patru ani.

no images were found

Schimbările politice şi culturale care au avut loc în România sunt greu de sesizat pentru analiştii care se concentrează numai asupra reformelor economice. Deşi nostalgia pentru Ceauşescu iese ocazional la suprafaţă, aceasta este o manifestare politică marginală. În realitate, nici unul dintre actorii principali din politica românească de la începutul secolului XXI nu pretinde să aibă vreo afinitate cu dictatorul detronat. Pentru preşedintele Ion Iliescu (care a fost im­plicat în executarea lui Ceauşescu), o asemenea poziţie este logică. La fel şi pentru forţele democratice şi prooccidentale, dar nici chiar Partidul Socialist al Muncii (P.S.M.), o formaţiune neocomunistă, nu a îndrăznit să se exprime public în sensul unei restaurări complete a vechiului regim3.
Epilogul unei istorii a P.C.R. trebuie să discute aspectele tranziţiei democratice care ţin de moştenirea acestui partid. De aceea, principala problemă analizată aici se referă la impactul asupra pluralis­mului din România. Aceste influenţe nu sunt specifice numai Româ­niei; ele reprezintă tendinţe identificabile şi în alte societăţi postcomuniste. În­toarcerea „comuniştilor recuperaţi“ (termen propus de Ken Jowitt) nu este o particularitate românească, după cum au demonstrat în mod clar alegerile din noiembrie 1996 şi septembrie 2001 din Polonia.
Viitorul României în secolul XXI nu este predestinat. În ciuda unor tendinţe reacţionare vizibile, cum ar fi rolul mult prea impor­tant al poliţiei secrete şi încetinirea ritmului privatizării între 1992 şi 1995, dezamăgirile legate de eşecul preşedinţiei lui Constantinescu de a se angaja în reforme economice decisive sau întoarcerea la putere a lui Iliescu şi a partidului său în anul 2000, vechiul sistem al dictaturii personale şi al partidului monopolist a fost distrus. Cu toate acestea, noua ordine continuă să fie marcată de ezitări, tentaţii paternaliste sau colectiviste şi forme renăscute de intoleranţă.
Societatea civilă românească
şi a sa „proclamaţie de independenţă“
Chiar şi în circumstanţele deosebit de nefavorabile ale regimului Ceauşescu, germenii societăţii civile româneşti au reuşit să supravieţuiască. Unul dintre aceştia a fost, de exemplu, cercul din jurul filozofului Constantin Noica, ai cărui discipoli au intrat în conflict direct cu dogmele marxiste oficiale. Alt centru disident a fost „grupul de la Iaşi“ al unor tineri scriitori şi filozofi, care s-au aflat sub supravegherea continuă a poliţiei secrete. În acelaşi sens, merită menţionată existenţa unui grup de tineri scriitori, istorici de artă, sociologi şi filozofi din Bucureşti, care s-au angajat în activităţi de opoziţie după 1988: Călin Anastasiu, Magda Cârneci, Anca Oroveanu, Stelian Tănase şi Alin Teodorescu. Unii dintre aceştia au semnat în noiembrie 1989 o scrisoare deschisă de solidarizare cu alţi intelectuali persecutaţi. Până la sfârşitul lui decembrie 1989, aceste nuclee informale s au coagulat şi au format Grupul pentru Dialog Social, o asociaţie independentă dedicată monitorizării guvernului în privinţa respectării procesului democratic şi dezvoltării societăţii civile în România.
În primele luni de după revoluţia din 1989, „Grupul“ – după cum i se spunea în mod obişnuit – a devenit centrul unei căutări frenetice pentru alternative faţă de derapajul oficial către o versiune românească de „neobolşevism“. În publicaţia sa săptămânală, revista 22, au fost publicate rapoarte incitante cu privire la întâlnirile Grupului cu figuri proeminente ale F.S.N. Tensiunea principală din cadrul grupului – o tensiune care s-a agravat ulterior şi a dus la pierderea treptată a influenţei sale – s-a manifestat între cei care vedeau în acesta coloana vertebrală a unui partid politic în formare (după modelul Reţelei Iniţiativelor Libere din Ungaria, ce a dus la apariţia Alianţei Democraţilor Liberi în 1989) şi cei care credeau că o asemenea comunitate ar trebui să se situeze deasupra frământărilor politice şi să păstreze un statut neutru, suprapartizan. Iniţial, Grupul a jucat un rol important în cristalizarea unui discurs critic, în integrarea opoziţiei din România în comunitatea disidenţilor est-europeni şi în restaurarea dezbaterilor lucide ca bază a unei societăţi deschise. Mai târziu însă, Grupul a părut din ce în ce mai închis, o comunitate izolată a unor gardieni autopro­clamaţi ai valorilor spirituale ale ţării. Această schimbare a fost legată de demoralizarea intelighenţiei ca urmare a înfrângerilor succesive ale opoziţiei în alegeri şi a unui dezgust larg răspândit faţă de tendinţele reacţionare din politica românească. În acelaşi timp, datorită sinceri­tăţii mesajelor şi a autorităţii sale morale, Grupul a devenit o ţintă preferată a atacurilor mijloacelor de informare controlate de F.S.N. Membrii Grupului au fost calomniaţi în permanenţă ca fiind „instigatori la instabilitate“ sau „criptolegionari“. În ciuda inconsecvenţelor sale, Grupul a fost un catalizator important al deşteptării letargicei societăţi civile. A stabilit contacte cu Liga Studenţilor, cu sindicatele independente şi cu grupurile din armată interesate de democratizarea instituţiei lor.
Dificultăţile întâmpinate de societatea civilă românească în ascen­siune pe parcursul primei etape a tranziţiei (1990–1991) au fost cauzate de ambiţiile hegemonice ale F.S.N. şi de refuzul acestuia de a distruge sistematic Securitatea. „Neobolşevismul“ larg contestat al echipei de la conducerea F.S.N. a fost mai degrabă o problemă de stil politic autoritar decât o preferinţă ideologică. De o parte se găsea F.S.N., ale cărui opţiuni politice au fost deseori descrise ca neocomuniste, iar de cealaltă parte erau partidele de opoziţie şi iniţiativele civice, încă nematurizate, care proveneau „de jos“. Dintre cele din urmă, cele mai active au fost Liga Studenţilor, Iniţiativa Cetăţenească Helsinki din România, câteva grupuri pentru apărarea drepturilor omului şi Societatea Timişoara.
Primele luni ale tranziţiei au fost predominant confruntaţionale. Opoziţia a reuşit cu greu să se organizeze din pricina problemelor logistice şi a lipsei de experienţă. Discursul său politic nu ajungea la populaţie din cauza obstacolelor ridicate de guvernul F.S.N. în calea apariţiilor televizate ale criticilor lui Iliescu. Dar, în România, nemulţumirea avea rădăcini sociale adânci şi nu putea fi potolită uşor. Ameninţările agresive ale F.S.N. şi comportamentul său monopolist au iritat şi mai mult forţele revoluţionare care nu erau legate de moştenirea P.C.R. Marea iluzie a lui Iliescu a fost, probabil, să creadă că o versiune românească a perestroikăi ar putea pacifica populaţia. Spre consternarea sa, în loc să scadă, frământările revo­luţionare au continuat să crească. Studenţii şi intelighenţia au condus această luptă.
Sentimentul larg răspândit că F.S.N. ar fi vrut în secret să restaureze vechiul regim, fără excrescenţele groteşti ale tiraniei lui Ceauşescu, nu era total lipsit de sens. La urma urmei, românii ştiau că detestabila Securitate nu fusese dezactivată. Câţiva dintre acoliţii lui Ceauşescu au fost chemaţi în faţa justiţiei, însă numai în legătură cu participarea lor la masacrul din 16–22 decembrie, dar nu şi pentru rolul jucat în funcţionarea unuia dintre cele mai crude sisteme despotice de la moartea lui Stalin. În loc să epureze aparatul administrativ de slujitorii vechiului regim, F.S.N. i-a numit în poziţii-cheie. Acest lucru le era bine cunoscut românilor, ceea ce explică faptul că ten­siunile atinseseră un punct culminant în primăvara lui 1990. Concepută de leninişti mai mult sau mai puţin reformaţi, strategia F.S.N. nu a reuşit să atragă tineretul şi intelighenţia. Aceasta a neglijat dinamismul autoorganizării societăţii, forţa entuziasmului colectiv pentru dreptate şi efectul contagios al mişcărilor democratice din alte ţări est-europene. F.S.N. a trăit cu iluzia că românii vor accepta o remodelare a sistemului comunist.
Pe data de 11 martie 1990, „Proclamaţia de la Timişoara“ a formulat aşteptările politice şi valorile celor din afara Bucureştiului care începuseră revoluţia. În esenţă, Proclamaţia reprezenta adevărata cartă a revoluţiei române, accentuând caracterul clar anticomunist al revoltei din decembrie 1989. Punctul 7 punea sub semnul întrebării buna-credinţă revoluţionară a celor care deveniseră beneficiarii acesteia: „Timişoara a început revoluţia împotriva întregului regim comunist şi a întregii nomenclaturi, şi în mod sigur nu ca să-i ofere ocazia unui grup de disidenţi anticeauşişti din interiorul P.C.R. să acapareze controlul asupra puterii politice. Prezenţa lor în fruntea ţării face ca moartea eroilor noştri să fie lipsită de sens“. Această declaraţie reprezenta o adevărată dinamită politică într-o ţară încă guvernată de foşti demnitari din nomenclatura comunistă. Pentru a da acestui lucru o încă şi mai mare încărcătură, punctul 8 propunea stabilirea unor criterii pentru eliminarea foştilor oficiali comunişti şi a foştilor ofiţeri ai poliţiei secrete din viaţa publică pentru o anumită perioadă de timp: „Vrem să propunem ca legea electorală pentru primele trei legislaturi consecutive să interzică participarea pe orice liste a tuturor foştilor activişti comunişti şi a ofiţerilor de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării reprezintă sursa majoră a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă în prezent societatea românească. Până când situaţia se va stabiliza şi se va realiza reconcilierea naţională, este absolut necesar ca aceştia să lipsească din viaţa publică“.
Imediat după aceea, Proclamaţia a devenit punctul în jurul căruia s-au raliat toate forţele democratice din România: ea a fost sprijinită de sute de grupuri şi asociaţii independente, inclusiv de Grupul pentru Dialog Social, de Grupul Independent pentru Democraţie şi de Asociaţia „21 decembrie“. Şi mai categoric chiar, documentul s-a pronunţat împotriva dreptului celor care serviseră regimul comunist să candideze la funcţia de preşedinte al ţării. Proclamaţia şi-a lovit ţinta: nomenclatura indignată a reacţionat cu armele sale tradiţionale, inclusiv calomnii, insinuări şi intimidări. Ziarele pro-F.S.N. şi Televiziunea Română „liberă“ au încercat să nege relevanţa Proclamaţiei, caracterizând-o drept un document nerealist şi potenţial subversiv.
Renaşterea politicii: pluripartitism şi fracţionism
După ce mişcarea revoluţionară a înlăturat dictatura lui Ceauşescu în decembrie 1989, românii au descoperit rapid savoarea politicii democratice. Pentru prima dată după 45 de ani, oamenii s-au bucurat de libertatea de exprimare neîngrădită, de posibilitatea de a-şi critica liderii şi de a organiza asociaţii şi partide independente. Dar nici birocraţia şi nici noul F.S.N. nu doreau să capituleze, astfel că au orchestrat o subtilă strategie de supravieţuire. Prima declaraţie a F.S.N. anunţa ataşamentul acestuia faţă de principiile democratice, inclusiv faţă de sistemul pluripartit şi nevoia de organizare a unor alegeri libere cât mai curând cu putinţă. F.S.N. a pretins că reprezintă o ruptură clară cu detestatul regim comunist. P.C.R. a dispărut aparent fără urmă din viaţa politică a ţării. Cei mai mulţi dintre cei 3,8 milioane de membri de partid nu se identificau cu conducerea acestuia nici din punct de vedere emoţional şi nici ideologic. Declaraţiile făcute de F.S.N. cu privire la tranziţia către un sistem pluralist au fost, prin urmare, bine-venite şi crezute. Exact aceasta a fost una dintre sursele tensiunilor politice care au urmat: contrastul dintre angajamentele oficiale pluraliste ale F.S.N. şi acţiunile sale practice autoritare. Mulţi intelectuali români au sesizat că retorica şi practica F.S.N. erau şocant de divergente. Deşi era, chipurile, transideologic, F.S.N. era, în realitate, o mişcare de consolidare birocratică, al cărei ideolog principal iniţial a fost Silviu Brucan, care a insistat asupra funcţiei integrative a „frontului“. Pentru Brucan, atât timp cât F.S.N. îngăduia existenţa fracţionismului intern, nu era nevoie de o competiţie între partide politice.
Legitimitatea ambiguă a F.S.N. se datora şi circumstanţelor problematice în care luase fiinţă. În timpul procesului soţilor Ceauşescu, aceştia îşi sfidaseră judecătorii şi îi acuzaseră pe noii lideri de trădare şi de organizarea unui puci anticonstituţional. Consiliul F.S.N. a justificat execuţia lor grăbită invocând motive legate de situaţia revoluţionară. Dar mulţi dintre români s-au îndoit de această ex­plicaţie şi au suspectat că scopul – ţinând cont că avocaţii apărării au fost mai duri cu clienţii lor decât procurorul – a fost acela de a-i elimina pe dictator şi pe soţia sa ca potenţiali martori incomozi într-un inevitabil proces al Partidului Comunist Român. Farsa judiciară derulată rapid a împiedicat adevărata justiţie politică. Organizatorii procesului secret au preferat să arunce toată vina asupra celor doi acuzaţi şi să-i reducă la tăcere cât mai repede cu putinţă, deoarece orice altceva ar fi însemnat o denunţare a sistemului care a generat fenomenul Ceauşescu. În acest sens, noii lideri ai României au ales cea mai proastă dintre alternative: tiranicidul pe care l-au prezentat drept o soluţie legală. Pretinzând că menţineau puritatea revoluţiei, ei au murdărit-o. Privind retrospectiv, execuţia sumară a lui Ceauşescu a permis aparatului birocratic să-şi menţină poziţiile.
Cât despre compoziţia noii conduceri, analiştii avizaţi au fost izbiţi imediat de reapariţia veteranilor comunişti şi a aparatcikilor în poziţii importante. Preşedintele F.S.N., Ion Iliescu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, deţinuse în timpul lui Ceauşescu, la sfârşitul anilor ’60, poziţiile de prim-secretar al Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.) – controlată de partid – şi de ministru al Tineretului. Între 1970 şi 1971, fusese secretar al Comitetului Central al P.C.R. însăr­cinat cu ideologia şi membru supleant al Comitetului Politic Executiv. În 1971, Iliescu se opusese „minirevoluţiei culturale“ a lui Ceauşescu şi fusese criticat pentru „intelectualism şi liberalism mic-burghez“. Ca urmare a acestui incident, Ceauşescu l-a umilit pe Iliescu, numindu-l în funcţii de partid şi de stat de mică importanţă. În 1984, Iliescu şi-a pierdut şi locul în Comitetul Central şi a fost numit director al Editurii Tehnice din Bucureşti. Până la revoluţie, el a stat retras şi nu s-a angajat în nici o acţiune îndrăzneaţă împotriva lui Ceauşescu. Deşi nu s-a aflat printre semnatarii „Scrisorii celor şase“, românii ştiau despre divergenţele sale politice cu Ceauşescu. În anii care au precedat explozia din decembrie, Iliescu a fost privit de mulţi ca un gorbaciovist a cărui venire la putere ar fi permis angajarea României pe drumul reformelor îndelung amânate. Dar violenţa revoluţiei, creşterea exponenţială a aşteptărilor politice şi refuzul lui Iliescu de a-şi renega credinţa comunistă l-au făcut nepotrivit pentru rolul de tribun radical.
Dată fiind cariera sa, Iliescu nu a putut fi transformat într-un simbol al entuziasmului revoluţionar antitotalitar. Altcineva trebuia să joace acest rol. Născut în 1946, noul prim-ministru, Petre Roman, profesor la Institutul Politehnic din Bucureşti şi fiu al lui Valter Roman – un veteran al P.C.R., fost membru al Comitetului Central şi director al editurii partidului, Editura Politică –, nu avea alte merite revoluţionare cu excepţia faptului că participase, împreună cu alte mii de români, la ocuparea sediului Comitetului Central pe data de 22 decembrie 1989. Tânărul Roman nu putea să invoce nici un mo­ment din trecutul său în care se solidarizase cu disidenţii persecutaţi. Fluent în franceză, engleză şi spaniolă, având un doctorat la Şcoala Politehnică din Toulouse, Roman trebuia să confere noii conduceri o faţadă europeană. Spre deosebire de Iliescu şi Roman, experimen­tatul propagandist Silviu Brucan, născut în 1916, putea să invoce un trecut disident. Acelaşi lucru era valabil şi pentru Dumitru Mazilu, cel de-al patrulea membru ca importanţă în conducerea F.S.N. Fost profesor de drept internaţional, el criticase situaţia lamentabilă a drepturilor omului sub regimul Ceauşescu într-un raport special pre­gătit în 1988 pentru Comisia Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite.
Pentru a contracara acuzaţiile de complot comunist pentru acapa­rarea puterii încă neconsolidate, liderii F.S.N. au decis să coopteze în consiliul acestui organism un număr de figuri disidente cunoscute. Pe 12 ianuarie 1990, în Bucureşti a avut loc o demonstraţie în timpul căreia Iliescu, Roman şi Mazilu au fost acuzaţi de încercarea de a conserva sistemul comunist. Sub presiunea mulţimii, cei trei au anunţat decizia de a scoate P.C.R. în afara legii. Mazilu s-a angajat într-un dialog cu demonstranţii, ceea ce a părut a fi o încercare de sub­minare a autorităţii lui Iliescu. A doua zi, România liberă, cotidianul cel mai combativ din întreaga ţară, a publicat detalii nefavorabile, necunoscute până atunci, din cariera politică a lui Mazilu. Deranjat de aceste revelaţii, Mazilu a demisionat, iar conducerea F.S.N. a rămas în mâinile troicii Iliescu-Roman-Brucan.
Alte câteva elemente au contribuit la radicalizarea politică a românilor. Unul dintre acestea a fost constituirea rapidă a partidelor politice. În primele zile de după îndepărtarea lui Ceauşescu s-au format Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal. Pe 5 ianuarie 1990, Radu Câmpeanu, un politician liberal care stătuse nouă ani în închisorile comuniste, s-a întors după paisprezece ani de exil la Paris. Naţional-ţărăniştii au fuzionat cu formaţiunea creştin-democrată nou-creată şi au format Partidul Naţional-Ţărănesc Creştin şi Democrat (P.N.Ţ.C.D.), condus de Corneliu Coposu, un supravieţuitor al închisorilor staliniste din România şi unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Iuliu Maniu, liderul istoric al Partidului Naţional-Ţărănesc, care murise în închisoarea de la Sighet la începutul anilor ’50. O altă personalitate importantă a P.N.Ţ.C.D. a fost Ion Raţiu, care s-a întors în România după cincizeci de ani de exil în Anglia şi a decis să candideze pentru funcţia de preşedinte în alegerile din 1990. Partidul Social-Democrat, cel de-al treilea dintre partidele democratice tradiţionale din România, a reapărut sub conducerea inginerului Sergiu Cunescu.
Paradoxala transformare de regim din România postdecembristă nu poate fi înţeleasă şi analizată în profunzime decât dacă este privită în contextul culturii politice comuniste. Deşi aflat în declin, climatul remanent de neîncredere, duplicitate şi frică a prelungit modelul de conducere şi dominaţie autoritar stabilit de elita conducătoare în deceniile anterioare. Într-adevăr, natura primului regim post-1989 din România (Iliescu I) nu poate fi înţeleasă în întregime fără o raportare la moştenirile culturale şi politice ale trecutului (atât comunist, cât şi precomunist). Cu toate acestea, în cazul României nu este vorba despre o restauraţie completă, ci despre o cultură politică hibridă, care încorporează elemente ale experienţei leniniste, tendinţe naţionaliste, precum şi valori, grupuri şi partide civic-liberale. A nega existenţa unor schimbări semnificative şi a considera că procesul democratic românesc este irelevant ar fi o mare exagerare. Pe de altă parte, tranziţia românească, în special după alegerile din 1992, a fost marcată de lipsă de voinţă în direcţia reformelor şi de lipsă de imaginaţie.
Iniţial, a dominat ideea celei de-a „treia căi“. Multe dintre oportunităţile create de cadrul legal stabilit între 1990 şi 1992 au fost ratate. În politica românească au predominat mai degrabă strategiile confruntaţionale decât cele consensuale: partidul aflat la conducere (P.D.S.R.) a guvernat în alianţă cu formaţiunile naţionaliste radicale şi cu cele populiste de stânga. Principala forţă de opoziţie, Convenţia Democratică, dominată de Partidul Naţional-Ţărănesc Creştin şi Democrat, îl considera pe preşedintele Iliescu un „criptocomunist“. Acest diagnostic a fost susţinut şi de alte formaţiuni politice din afara Convenţiei (inclusiv de partidul fostului prim-ministru Petre Roman – Partidul Democrat –, de Partidul Alianţei Civice şi de Uniunea De­mocrată a Maghiarilor din România). Denumirile de „neo-“ sau „criptocomunist“ s-au dovedit a fi o hiperbolă. Angajamentul ideologic al lui Ion Iliescu faţă de leninism a dispărut, iar el a devenit un lider populist.
În timpul primului său mandat ca preşedinte, Iliescu a dat semne de comportament autoritar sau de tip comunist rezidual, care includeau opoziţia faţă de introducerea completă a mecanismelor de piaţă şi ataşamentul faţă de valorile pseudoegalitare ale socialismului de stat. Thomas Carothers a oferit o descriere corectă a situaţiei politice generale din România la cinci ani de la alegerile prezidenţiale şi parlamentare din mai 1990 (primele alegeri libere, deşi nu în totalitate corecte, după 45 de ani):
România este o societate care s-a schimbat mult, având numeroase dintre caracteristicile instituţionale ale unei democraţii, o economie capitalistă în devenire şi o cale conturată de integrare treptată în Europa. În acelaşi timp însă, se află mult în urma vecinilor săi în ce priveşte ruptura clară cu trecutul său comunist, trebuie încă să se confrunte cu cele mai serioase probleme legate de reforma economică şi pare incapabilă să pună capăt unei vieţi politice formale şi lipsite de transparenţă. Celor mai mulţi din­tre români – care se străduiesc să se descurce din punct de vedere economic, care se tem de şomajul în creştere şi sunt dezgustaţi de corupţia evidentă şi de ineficienţa „politicii democratice“ –, viitorul fericit pe care l-au sperat în decembrie 1989 le apare ca fiind încă departe.
În comparaţie cu alte tranziţii de la socialismul de stat, prima etapă postcomunistă a României s-a caracterizat în principal prin lipsa unei rupturi decisive cu tradiţiile leniniste. Dezmembrarea vechilor structuri birocratice a fost şovăielnică şi neconcludentă, iar opoziţia a câştigat capital politic datorită faptului că elita politică a fost incapabilă să rupă cordonul ombilical cu trecutul leninist. Unul dintre foştii consilieri ai lui Iliescu a descris procesul ca pe o „tranziţie spontană“ şi a sugerat că a fost o reacţie faţă de interesele politice ale clasei manageriale industriale. Nu mai puţin simptomatice pentru „sindromul Bucureşti“ al tranziţiei au fost reapariţia partidelor politice „tradiţionale“ de dinainte de al Doilea Război Mondial, precum şi renaşterea unei tendinţe monarhiste slabe, dar persistente. Este semnificativ faptul că Partidul Naţional-Ţărănesc Creştin şi Democrat, cel mai important partid de opoziţie – condus de politicianul veteran Corneliu Coposu până la moartea acestuia în noiembrie 1995 –, s-a pronunţat fără echivoc în favoarea revenirii la Constituţia din 1923, inclusiv în privinţa restaurării monarhiei constituţionale (abolită prin dictatul comunist din decembrie 1947). Cu alte cuvinte, cel mai puternic partid de opoziţie considera că revoluţia din 1989 îşi va atinge scopul numai prin restaurarea completă a structurilor politice precomuniste. Pentru a utiliza conceptele lui Ralf Dahrendorf, conflictul dintre forţele politice româneşti se referea atât la politica normală, cât şi la cea constituţională.
Până la jumătatea anului 1995, 10% dintre primarii, consilierii şi demnitarii locali aleşi în februarie 1992 fuseseră demişi de către guvern. Dintre aceştia, aproximativ 80% erau reprezentanţii partidelor de opoziţie. În timpul primului său mandat, Iliescu a fost mai aproape ca preferinţe politice, nostalgii şi aspiraţii de liderul Slovaciei, Vladimir Meţiar, şi de cel al Serbiei, Slobodan Milošević, decât de preşedintele Cehiei, Václav Havel, sau chiar de Gyula Horn al Ungariei. După ce pozase, în perioada decembrie 1989 – ianuarie 1990, în simbolul divorţului faţă de vechiul regim, Iliescu a făcut foarte puţin pentru a se opune tendinţelor din politica românească de a conserva sau de a restaura anumite aspecte ale acestuia. Baza socială a primului regim Iliescu a constituit-o acea parte a populaţiei care era legată emoţional şi profesional de structurile economice şi sociale moştenite de la sistemul comunist: în special, marea birocraţie din industrie şi din aparatul de stat, foştii aparatciki convertiţi în întreprinzători şi un grup de noi baroni din sectorul privat în formare în România, în multe cazuri recrutaţi din fosta nomenclatură a U.T.C. Date fiind prezenţa ubicuă a Securităţii în România lui Ceauşescu şi controlul exercitat de aceasta asupra companiilor de comerţ exterior, mulţi dintre angajaţii poliţiei secrete au devenit magnaţi financiari şi industriali.
Până la alegerile din 1996, clivajul dintre vechea ordine şi cea nouă a fost mai puţin evident în România decât în cele mai multe dintre ţările est-central-europene. Mai mult decât în orice altă ţară, serviciile secrete postcomuniste au influenţat procesul politic: ele au organizat scurgeri de informaţii despre personalităţi politice, publicarea unor dosare ale poliţiei secrete şi supravegherea unor jurnalişti şi a altor critici ai regimului Iliescu. Virgil Măgureanu – fost profesor la Academia de Ştiinţe Sociale „Ştefan Gheorghiu“ a partidului şi unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Iliescu – a condus Serviciul Ro­mân de Informaţii (S.R.I.) de la crearea acestuia, în martie 1990, şi până la înlocuirea sa, la începutul lui 1997, de către unul dintre oamenii lui Constantinescu. Iliescu şi Măgureanu au fost singurele personalităţi care au rămas în funcţie în decursul întregii perioade dintre ascensiunea regimului F.S.N. la sfârşitul anului 1989 şi victoria opoziţiei la sfârşitul anului 1996.
Iniţial, o problemă importantă a constituit-o absenţa unei alter­native reale şi credibile la Iliescu: exista o „opoziţie critică“, dar puţină opoziţie alternativă. În timp ce realizarea preşedintelui era „democraţia prin lipsă“, opoziţia a excelat în retorică anticomunistă radicală: apeluri neîncetate pentru decomunizare şi pentru organizarea „procesului comunismului“, folosirea frecventă a temelor naţionaliste (în special pentru respingerea cererilor minorităţii maghiare) şi lipsa unor soluţii economice autentice pentru criza în care se afla ţara. Principalul avantaj al preşedintelui Iliescu a fost această opoziţie anemică, fragmentată şi confuză. În al doilea rând, dar nu mai puţin important, după expirarea pactului dintre P.D.S.R. şi Partidul România Mare în octombrie 1995, când Vadim Tudor şi-a retras reprezentanţii din guvern, Iliescu s-a angajat într-o luptă împotriva lui Tudor şi a altor extremişti.
La mijlocul anilor ’90, climatul din România era dominat de deziluzie, frustrare, deprimare, nelinişte şi insecuritate. Folosindu-se de aceste sentimente, au înflorit mişcările naţionaliste radicale, inclusiv unele care încercau să reconstruiască Garda de Fier, mişcarea fascistă interbelică din România. Au existat şi încercări oficiale de reabilitare a mareşalului Ion Antonescu, dictatorul pronazist al României (executat în anul 1946 pentru crime împotriva umanităţii), membri ai regimului Iliescu I participând la ceremonii de dezvelire a unor monumente dedicate acestuia. Politicieni de frunte ai P.D.S.R. au susţinut deseori puncte de vedere naţionaliste radicale, în special în ceea ce priveşte acordarea dreptului la educaţie în limba maternă minorităţii maghiare. Sprijinul pentru coaliţia de guvernământ (P.D.S.R.-P.U.N.R.) a venit şi din partea neocomunistului Partid Socialist al Muncii – P.S.M. (condus de Ilie Verdeţ, fost prim-ministru sub Ceauşescu, şi de Adrian Păunescu, unul dintre cei mai activi poeţi de curte ai perioadei Ceauşescu). Cei mai mulţi dintre disidenţii erei Ceauşescu au fost marginalizaţi şi defăimaţi în paginile mijloacelor de informare proguvernamentale. Consiliul Naţional al Audiovizualului controla televiziunea publică.
Între timp, societatea civilă românească, inclusiv organizaţiile pentru drepturile omului, mişcarea Pro-Democraţia, cu reprezentare la nivel naţional, iniţiativa Pro-Europa de la Târgu-Mureş şi multe alte organizaţii active în domeniul serviciilor sociale, politicilor publice şi problemelor legate de copiii orfani, au devenit din ce în ce mai active şi mai critice. La jumătatea anului 1995 erau înregistrate peste 8 000 de organizaţii nonguvernamentale (O.N.G.-uri), dintre care doar circa 200 funcţionau cu adevărat, iar marea majoritate se bazau pe fonduri primite din Statele Unite şi din Europa Occidentală. Societatea civilă, înţeleasă ca zonă a iniţiativelor sociale independente pornite „de jos“, se reducea la micile grupuri de intelectuali urbani şi avea un impact limitat asupra politicii la nivel naţional. Studenţii, care constituiau odată cel mai activ grup politic, erau dezamăgiţi şi, în cea mai mare parte, abandonaseră implicarea politică. O parte a mass-media era critică şi dinamică, dar guvernul folosea metode economice şi politice pentru a intimida şi hărţui ziarele cele mai incisive. Minorităţilor li se cerea să-şi tempereze cererile, iar partidul aflat la putere şi aliaţii acestuia au condamnat revendicările formulate de acestea ca fiind acţiuni subversive menite să distrugă România.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *