Puţine sunt filmele de dragoste care pot evita patetismul gesturilor declamatorii. Iubirea este, în “ Un homme et une femme”, filmul lui Claude Lelouch din 1966, prinsă în ţesătura de amintiri a morţii. Căci dragostea începe cu această moartea care desparte şi care uneşte, o moarte care îi confruntă pe cei doi cu povara uneori insuportabilă a fericirii. Nimic nu este mai teribil decât acest dialog, continuu şi hipnotic, cu amintirile ce revin de dincolo de Styx.
Lelouch are în comun cu “ la nouvelle vague” această înclinaţie către experimentul cu timpul naraţiunii şi cu cromatica textului filmic. Inovatoare în epocă, această juxtapunere de culori şi de alb- negru vine în prelungirea tentativelor de a conferi cine scriiturii rafinamentul literaturii. “ Un homme et une femme” captează, simultan, sunetele dragostei şi ale memoriei. Peisajele, chipurile,cursele de maşini sunt urmărite de o cameră sensibilă la mutaţiile cele mai fine. De la peisajul marin încremenit în iarnă la îmbrăţişarea care dezleagă şi salvează, “ Un homme et une femme” posedă frumuseţea picturală a unui tablou impresionist, ca într-o iarnă a inimilor, pe cale de a se destrăma.
