Odată cu inventarea telegrafului şi renunţarea, la sfârşitul secolului al XIX-lea, la orele locale, în favoarea orei comune a meridianului Greenwich, omenirea marca de-abia începutul experienţei unei lumi trăindu-şi timpul la unison.
În schimb, ideea distincţiei dintre „înainte“ şi „după“ este cuprinsă atât de profund în experienţa noastră, încât nici nu o putem descrie fără a presupune această deosebire.
Cum să explicăm că eşecul lui Boltzmann şi negarea săgeţii timpului care a rezultat nu s-au înscris în memoria omenirii aşa cum au făcut-o teoria relativităţii sau mecanica cuantică ? Că în acest eşec nu a fost recunoscută prima dintre marile crize care au marcat naşterea fizicii contemporane ?
Să ne mărginim să reamintim că descoperirea imposibilităţii de a da sens săgeţii timpului în cadrul dinamicii a apărut ca o expresie a ceva ce această teorie implica, de fapt, dintotdeauna, şi nu ca o „revoluţie“. Acesta este sensul în care o foloseşte Bergson.
[…] Ştiinţa, arată el, s-a dovedit fecundă ori de câte ori a reuşit să nege timpul, să-şi propună obiecte permiţând afirmarea unui timp repetitiv, reducerea devenirii la producerea aceluiaşi din acelaşi…
(Ilya Prigogine, Isabelle Stengers, Între eternitate şi timp, trad. Iulia Gherguţ)
