În 2014 se împlinesc 100 de ani de când Europa și restul lumii au intrat în interstițiul conflagrațiilor mondiale. Iar acum, pe 22 iunie, se fac 73 de ani de când România a avut direct experiența celui de-al doilea război mondial, alăturându-se militar și ideologic Germaniei naziste în campania împotriva Uniunii Sovietice.
Acum când spectrul războiului bântuie din nou lumea, este o bună ocazie de a reflecta pe tema celor două conflagrații mondiale și a efectelor lor asupra lumii civilizate. Iată câteva note.
Începând din 1914, modelul războiului limitat și civilizat teoretizat de Claus von Clausevitz a fost înlocuit treptat cu doctrina „războiului total” între națiuni, între civilizații, între ideologii. „Mobilizarea generală” a devenit nu doar o metodă de a aduce cât mai mulți oameni sub arme, ci și o strategie de a concentra toate tipurile de energii de care dispunea o societate/națiune în scopul victoriei finale. Așadar, mai mult decât oricând, războiul nu era doar o afacere militară; confruntările militare au avut un profund impact social.
Ideea „războiului total” s-a soldat cu efecte devastatoare, exacerbând intensitatea violenței și schimbând finalitatea confruntării, combatanții fantasmând adesea nu doar la înfrângerea adversarului, ci la distrugerea, la anihilarea acestuia, la ștergerea de pe fața pământului a unor etnii, comunități, state cu tot cu urmele lor materiale și culturale. Zecilor de milioane de victime în uniformă, ale războiului propriu-zis, li s-au adăugat alte zeci de milioane de victime ale proiectelor genocidare și ale altor tipuri de agresiuni împotriva civililor. În al doilea război mondial, numărul victimelor civile l-a depășit pe cel al decedaților în uniformă.
Tot ca efect al „războiului total”, distincția clasică dintre militari și populația civilă a fost obnubilată, civilii fiind asociați adesea combatanților și lipsiți de protecția asigurată teoretic de normele internaționale intrate în vigoare începând cu sfârșitul secolului 19. Ocupațiile militare au fost însoțite de violențe, abuzuri, jafuri, crime și violuri îndreptate împotriva localnicilor. Noul tip de confruntare a înglobat metode utilizate până atunci în războaiele civile, în campaniile coloniale și în revoluții. Etnicizarea și ideologizarea adversarilor a provocat, printre altele, psihoze pe tema „dușmanului intern”, urmate de campanii represive de o brutalitate incredibilă. Violența împotriva civililor a fost justificată militar, raționalizată ca parte a măsurile defensive, de securitate internă. Justificări de acest fel, combinate cu politici de epurare etnică, au fost utilizate și în cazul acțiunilor genocidare, al deportărilor și schimburilor de populație. Procedul poate fi documentat în primul război mondial, de exemplu în cazul genocidului armenilor. Sau, ca să luăm cazul paradigmatic de genocid, cel împotriva evreilor, trebuie spus că „Soluția finală” sub forma camerelor de gazare și a lagărelor de exterminare a fost prefațată de nenumărate execuții în masă raționalizate în termeni militari, în timpul operațiunii Barbarossa, cărora le-au căzut victime circa un milion de evrei. Evreul era epitomul dușmanului intern, fiind acuzat de colaborare cu armatele Puterilor Centrale în primul război mondial și cu Armata Roșie, în cel de-al doilea. Dar suspiciunea se întindea asupra oricărei forme de alteritate.
Numărul victimelor, militare și civile, a crescut în cele două războaie mondiale și ca urmare a utilizării de noi tipuri de arme și tehnologii – tancul, artileria cu mare putere de foc, mitraliera, gazul, aruncătorul de flăcări, avionul, submarinul, bomba nucleară etc. Strategia utilizată – confruntarea din tranșee în primul război mondial sau Blitzkrieg-ul din al doilea – nu a contat foarte mult. În toate situațiile, rezultatele au fost atroce. Capacitatea militară a depins direct de nivelul industrializării și în general de forța economică, de „frontul de acasă” sau din teritoriile ocupate unde era utilizată munca forțată. Numărul mare de soldați mobilizați, de răniți și morți a făcut ca reverberațiile războiului să se simtă în aproape fiecare familie. În plus, măsurile contrainformative, expunerea la propagandă și la comunicarea în masă, apărarea pasivă, convertirea economiilor la economia de război, raționalizarea bunurilor de consum, conscripțiile la muncă în folosul armatei și multe alte efecte ale stării excepționale au adus logica războiului în mijlocul comunităților.
Odată cu creșterea puterii militare a crescut și puterea statelor în general asupra propriilor cetățeni, capacitatea de mobilizare și control social. Războaiele cu efectele lor disruptive poartă o parte din responsabilitate pentru deriva democrațiilor. Sfera politică și cea militară au intrat într-un proces de hibridare din care a rezultat atât o militarizare a politicii, cât și politizarea armatei. Efectele răzoiului asupra culturii politice s-au făcut resimțite mult timp după ce armele au tăcut.
