În Three Transitions, realizat în anul 1973, Peter Campus creează situații insolite prin apelul la tehnica video chroma-key. Cele trei tranziții par a face referire la motive consacrate în mentalul colectiv, de la renaștere și metamorfoză și până la moartea sau anularea eului.
Pe parcursul celor trei exerciții scurte, Campus utilizează tehnicile de bază ale tehnologiei video și propria imagine pentru a crea metafore succinte care fac trimitere la psihologia sinelui. În aceste spectacole concise, el face uz de proprietățile video-ului, pe care îl folosește drept vehicul metaforic pentru articularea transformărilor pe care le cunosc atât eul intern, cât și cel extern, contopind iluzia cu realitatea.
În prima tranziție, Campus folosește pentru înregistrarea simultană două camere poziționate pe fiecare dintre părțile unei coli de hârtie, astfel încât să poată realiza o iluzie vizuală uluitoare: el pare să se înjunghie în spate, urcă apoi prin ruptură în corpul său și iese pe aceeași parte.
În această prima secvență, Campus propune o lecție de anatomie cu mult diferită de cea a lui Rembrandt. Procesul de autoscopie le dezvăluie atât artistului-actor, cât și spectatorului, o dublare a virtualității (cu sensul de posibilitate), o multiplicare a unei imagini artificiale, care poate exista doar în urma proiectării pe ecran. În final, disecția doctorului-pacient oferă privirii totul și nimic. Renașterea nu presupune nici trecerea într-o etapă transcendentă, nici purificarea eului, ci doar un moment de reciclare, contopire și despărțire, marcat ulterior de o urmă – o cicatrice ca semn al prezenței și al activității creatoare. Artistul (se) creează și (se) distruge simultan, tăietura fiind singurul element care marchează prezența acestuia și intervenția pe care a avut-o în fața aparatului video.
no images were found
În al doilea exercițiu, Campus își șterge fața cu mâna și, în același timp, „șterge” suprafața sa, doar pentru a descoperi un al doilea strat: o altă imagine a eului, aparent latentă.
no images were found
Cea din urmă tranziție este și cea mai spectaculoasă. Într-o concluzie dinamică, el pare să ardă imaginea vie a feței sale (prezentată ca și cum ar fi o fotografie), evocând astfel un spațiu marcat parcă de absurdul unei imagini suprarealiste. De această dată, însă, imaginea sinelui nu mai este reciclată, lăsând în urmă doar întuneric.
no images were found
Astfel, în primele două episoade, Campus repoziționează o imagine de sine pe care, în cel din urmă episod, o va eradica. Problematica sinelui este redată la nivel virtual, cu ajutorul tehnologiei, care este pusă în slujba artistului-magician, facilitând expunerea de iluzii cu scopul echivalării precise a ceea ce nu poate fi transpus altfel.
Prin aceste trei tranziții, Peter Campus recunoaște, în mod indirect extraordinara putere și libertate de exprimare pe care tehnologia video, în calitate de vehicul metaforic, le pune la dispoziția artistului.
În esență, imaginea are la bază informații electromagnetice, disponibile percepției umane numai prin intermediul unor aparate tehnice. Imaginea video oferă posibilități semnificative de manipulare.
Campus propune trei situații de percepție care există numai ca posibilitate, fără a se produce în realitate. Prin suprapunerea a diferite perspective, care nu pot fi percepute simultan, și prin conectarea acestora, el pune sub semnul întrebării structura spațiului natural. În prima secvență, Campus se plimbă prin propria imagine. Astfel, privitorul devine martorul unei înșelăciuni, în timp ce Peter Campus sfidează legile fizicii. În acest sens, el face uz de natura imaginii video care, simultan, este și nu condiționată material. Pe de-o parte, virtualitatea pune la încercare spectatorul fascinat de posibilitatea existenței acestui spațiu construit de Campus; dar rezultatul obținut nu poate exista fără suportul tehnologic. Astfel, de cealaltă parte, fără existența propriu-zisă a aparaturii, această transpunere nu ar fi putut să fie posibilă. Cu alte cuvinte, anularea concretului se poate face numai prin apelul la concret, apel necesar cel puțin o dată. De aici înainte, cele trei secvențe sunt atât de puternice, încât pot circula și fără suportul mediumului, sub formă de imagini interne (creierul este locul unde se produce imaginea internă; aceasta este înscrisă în imaginea externă și viceversa ).(1)
Prin conectarea unor perspective cu adevărat divergente, care pot fi reprezentate simultan tocmai prin apelul la simultaneitatea rezultată în urma suprapunerii unor înregistrări video, el produce o unitate artificială de timp și spațiu. Punctul de plecare al lui Campus pentru aceste aranjamente situaționale este interesul său față de relația spațiu-timp și acumularea de perspective.
În aceste condiții, utilizarea mediumului nu poate fi decât una benefică, întrucât este singurul care poate face posibilă atât transpunerea imaginii interioare în imagine exterioară, cât și difuzarea ei.
Alături de Vito Acconci, Gary Hill, Joan Jonas, Bruce Nauman, Nam June Paik și Bill Viola, Peter Campus este unul dintre pionierii artei video. Artist american de origine română, Peter Campus deține un loc aparte în arta contemporană, remarcându-se datorită stilului unic prin care combină imaginea și mediumul, utilizând într-o manieră incisivă, dar, în același timp subtilă, diferitele proprietăți ale mass-media, ale instalațiilor video și ale fotografiei. Seriile de instalații video și de înregistrări realizate în perioada 1971 – 1978 marchează transformarea sinelui și relațiile pe care artistul și spectatorul le stabilesc în urma procesului tehnologic prin care se creează imagine. Interesul lui Campus pentru felul în care funcționează sistemul video și relația dintre aparat și spațiu ocupă un loc central în majoritatea creațiilor sale.
1)Pe de altă parte, odată realizat acest prim pas, legătura dintre cele două imagini poate fi menținută exclusiv la nivel mental, fără necesitatea utilizării tehnologiei. Cu alte cuvinte, cele trei tranziții ale lui Campus nu mai sunt condiționate de existența aparaturii. Dacă inițial aparatul video reprezintă o condiție sine qua non pentru aducerea la viață și pentru popularizarea creației, din momentul proiectării și însușirii celor trei secvențe de către spectator, acesta poate fi considerat de prisos
