Aveam multe examene în perioada aia şi două decepţii la activ. Mă prezentam cu greu la laboratoarele de la opt dimineaţa şi mă stăpâneam prin eforturi supranaturale să nu pun mâna pe telefon să sun pe unul dintre ei. Timpul era cel mai mare duşman, de vreme ce mă trezeam cu noaptea-n cap şi cu greu adormeam la venirea serii. Eram ca o femeie însărcinată, doar că fără sarcină, ca o femeie la menopauză cu menstruaţie. Irascibilă, cu dureri de cap şi cu multe toane şi pofte. În ochii mei, lumea se aşternea covor de tegumente inutile, presărate cu membrane gâdilitoare tălpii. Expediam rapid şi m-aş fi îndrăgostit şi de îmbrăţişarea unui homeless. Profesorii mi se păreau din cei în ce mai exigenţi şi lipsiţi de logică în evaluarea proiectelor. Eram abandonată consecutiv şi mi se părea că nu mă mai vrea nimeni. Credeam că nu mi se poate întâmpla ceva mai rău de atât.
Felicia mă ţinea în telefoane cu povestirile amoroase pe care nu mai dădeam doi bani. Peştii, prostituatele şi avorturile despre care îmi povestea mi se păreau banale într-o societate semi-modernă, cu pretenţii post-moderniste. După minutele internaţionale pe care mi le consuma de fiecare dată, îmi cerea un sfat. Sfaturile erau inutile, pentru că Felicia voia doar să-şi descătuşeze emoţiile pe factura mea. Aşa că terminam fiecare conversaţie cu aceeaşi replică plictisită: “Consecinţele modernităţii, Felicia, ţi-am mai spus…”. Dar Felicia îmi era prietenă şi nu ştiu de ce trăiam cu impresia că era de datoria mea să o ascult. Rareori se întâmpla să avem o discuţie despre cum mă simţeam eu. Nu ştiu ce m-a apucat într-o zi să-i spun că sufăr. Că sufeream atât de tare încât aş fi muşcat din gardurile de sârmă ghimpată, că noaptea îmi venea să-mi bag unghiile în varul de pe pereţi şi că mi-aş fi scrâşnit dinţii de nervi la amintirea unor bărbaţi care mi-au pus capac prin a nu face nimic, prin a nu avea nici un fel de relaţie. Felicia nu înţelegea prea tare asta cu iubirea platonică, aşa că mi-a tăiat rapid elanul de spovedanie nervoasă şi mi-a zis omeneşte: “Hai, dracu’ să cunoşti pe cineva în seara asta. Dăm o petrecere la Paul”.
Din relatările Feliciei ştiam că Paul era un tip stilat, cu bani, căsătorit şi cu trei copii. Dar asta nu-l împiedica să dea petreceri într-una din vilele luxoase pentru a-şi retrăi adolescenţa frivolă, cum altfel decât cu minore. Uite aşa, mă aflam în faţa unei curţi imense, înaintea căreia aşteptam cu taxiul să vină o altă maşină din fundul curţii pentru a-mi confirma intrarea. Înainte să cobor, taximetristul m-a întrebat părinteşte: “Nu vrei să te aştept?”. Încă de cum am intrat pe uşă mirosea a petrecere hormonală. Chiar şi aşa, eu încă flegmam dragoste şi dor când după unul, când după celălalt. Eram cu nişte ţoale indecente în comparaţie cu toaletele puştimii, cât bugetul meu pe o lună de studentă în Regie, cu pachet trimis o dată la două săptămâni de mama. Totuşi, Paul s-a uitat blajin la mine şi m-a întrebat ce doresc să beau. Adevărul că, asta a fost o întrebare capcană. Singurul lucru bun pe care îl făcusem în două luni era să mă las de băute. Dar când a zis-o Paul, mi-a căzut cu tronc nişte vin spumant, vechi de nu ştiu când. În timp ce Paul mă conducea spre sufrageria lui “mai intimă” îmi amintesc că am văzut-o pe Felicia făcându-mi cu ochiul. Nu îmi dădeam bine seama după multe pahare în plus care era mesajul din spatele acestui gest.
Dimineţa m-am trezit răvăşită printre un braţ de cărţi de diferite culori şi mărimi şi edituri şi nu făceam legătura. Aveam hainele pe mine, dar ăsta nu mai era un impediment în zilele noastre. Îi recunoşteam vag faţa lui Paul, dacă m-ai fi pus faţă în faţă cu el. Am sunat-o pe Felicia, dar ia-o de unde nu-i. Am dat să plec, dar cum să ies din labirintul lui Paul? Avea o casă impresionantă, iar în “sufrageria intimă” ţinea o colecţie de cărţi rare, pe care le văzusem pentru prima dată în viaţa. Bine, ce-i drept, ca studentă la Politehnică ce eram, trebuie să recunosc că nu prea mă dădeam în vânt decât după biomatematici şi rockeri cu barba stufoasă. În fine, am reuşit să ies, am luat un taxi să ajung din nou printre mijloace de transport în comun şi repede să-mi iau ghiozdanul să ajung la facultate.
Abia acum realizam că în mine se schimbase totul. Mă simţeam ciudat, neputincioasă pentru biomatematici. Dintr-odată, răftuleţul cu cărţi al colegei de la Filosofie pe care nu dăseam… da, doi bani, am mai zis, nici pe ea, nici pe cărţi, mi-a atras atenţia. M-am sprijinit cu mâinile de pat, curioasă la titluri. “Maestrul şi Margareta”… am băgat-o repede să nu mă prindă colegă-mea, am încuiat şi am luat-o pe scările de incendiu. După primele rânduri, am rămas două etaje mai jos, toată ziua. Pentru prima dată uitasem de tot şi de cei doi flăcăi în armuri de mezeluri umane.
M-am îndrăgostit din nou. De data asta, de literatura SF.
Asta fac şi acum. Citesc şi scriu. Sper că mai mult prima decât a doua, dar nu-i certitudine. Cine se gândea că Paul, proxenetul să-mi dea o boală cu transmitere intelectuală. Paul, proxenetul citea. Şi citea cărţi rare. După ani buni mi-a spus că în seara cu petrecerea hormonală i-a fost prea milă să abuzeze de mine, aşa încât mi-a citit toată noaptea.
