Hannah Arendt, „Originile totalitarismului”, „Antisemitismul ca ultragiu la adresa bunului simţ”

Mulţi încă mai consideră un accident faptul că ideologia nazistă s a concentrat asupra antisemitismului şi că politica nazistă a urmărit, consecvent şi fără compromisuri, persecutarea şi, în cele din urmă, exterminarea evreilor. Doar oroarea care a învăluit catastrofa finală şi, mai mult, dezrădăcinarea şi izgonirea supravieţuitorilor din căminele lor au făcut ca „problema evreiască“ să ocupe un loc atât de proeminent în viaţa noastră politică de fiecare zi. Ceea ce naziştii înşişi au numit esenţiala lor descoperire — rolul poporului evreu în politica mondială — şi principalul lor interes — persecutarea evreilor în întreaga lume — a fost considerat de opinia publică un pretext pentru câştigarea maselor sau un artificiu interesant al demagogiei lor.

no images were found

Faptul că ceea ce proclamau naziştii înşişi nu a fost luat în serios este cât se poate de semnificativ. Aproape că nu există aspect al istoriei contemporane mai iritant şi mai mistificator decât faptul că, dintre toate marile chestiuni politice nerezolvate ale secolului nostru, tocmai această problemă evreiască, în aparenţă măruntă şi neimportantă, a trebuit să fie cea căreia i a revenit cinstea dubioasă de a pune în mişcare întreaga maşină infernală. Asemenea discrepanţe între cauză şi efect sunt un ultragiu la adresa bunului nostru simţ, ca să nu mai vorbim de simţul istoricului faţă de echilibru şi armonie. În comparaţie cu evenimentele înseşi, orice explicare a antisemitismului pare construită în grabă şi la întâmplare, pentru a masca o problemă care ne ameninţă într o măsură atât de mare simţul proporţiilor şi speranţa de sănătate mintală.

Una dintre aceste clarificări grăbite a constat în identificarea antisemitismului cu naţionalismul tot mai activ şi cu izbucnirile sale xenofobe. Din nefericire, faptele arată că antisemitismul modern a crescut direct proporţional cu declinul naţionalismului tradiţional şi a atins punctul culminant exact în momentul când sistemul european al statelor naţionale şi precarul său echilibru de forţe s au prăbuşit.

S a arătat deja că naziştii n au fost pur şi simplu nişte naţionalişti. Propaganda lor naţionalistă era îndreptată împotriva tovarăşilor de drum, şi nu a aderenţilor ideologic convinşi; acestora din urmă, dimpotrivă, nu li s a permis niciodată să piardă din vedere abordarea consecvent supranaţională a politicii. „Naţionalismul“ nazist a avut mai multe aspecte în comun cu propaganda naţionalistă din Uniunea Sovietică, folosită, şi ea, tot pentru a hrăni prejudecăţile maselor. Naziştii au manifestat întotdeauna un dispreţ real şi niciodată renegat faţă de îngustimile de vederi ale naţionalismului, faţă de provincialismul statului naţional şi au repetat mereu că „mişcarea“ lor, având, asemenea mişcării bolşevice, un caracter internaţional, era, pentru ei, mai importantă decât orice stat, care ar fi fost în mod necesar legat de un teritoriu concret. Dar nu numai naziştii, ci şi cincizeci de ani de istorie antisemită stau mărturie împotriva identificării antisemitismului cu naţionalismul. Primele partide antisemite create în ultimele decenii ale secolului al XIX lea au fost, de asemenea, printre cele dintâi care au colaborat pe plan internaţional. Încă de la început, ei au convocat congrese internaţionale şi s au preocupat de coordonarea activităţilor internaţionale sau cel puţin intereuropene.

Nici tendinţele generale, cum ar fi declinul statului naţional şi creşterea antisemitismului, n ar putea fi vreodată explicate în mod satisfăcător printr o singură raţiune sau printr o singură cauză. În cele mai multe cazuri de acest fel, istoricul este confruntat cu o situaţie istorică foarte complexă în care are o libertate aproape totală; iar aceasta înseamnă că este complet dezorientat, în acest sens, în a izola un anume factor ca reprezentând „spiritul timpului“. Există totuşi câteva reguli generale care ar putea ajuta. Cea mai importantă dintre ele, din punctul nostru de vedere, este marea descoperire a lui Tocqueville (în L’Ancien Régime et la Révolution, cartea a II a, capitolul I), care a identificat motivele urii violente simţite de masele franceze împotriva aristocraţiei la izbucnirea revoluţiei — o ură care l a îndemnat pe Burke să remarce că revoluţia s a preocupat în mai mare măsură de „condiţia unui gentleman“ decât de instituţia regalităţii. Potrivit lui Tocqueville, poporul francez îi ura pe aristocraţi în momentul când erau pe punctul de a şi pierde puterea mai mult decât îi urâse vreodată înainte, şi acesta tocmai pentru că pierderea rapidă a puterii reale nu era însoţită, în fapt, de un declin considerabil al stării lor materiale. Câtă vreme aristocraţia deţinea puteri de jurisdicţie extinse, membrii ei erau nu numai toleraţi, ci şi respectaţi. Când nobilii şi au pierdut privilegiile, printre care şi pe cel de a exploata şi de a oprima, poporul a simţit că aceştia sunt nişte paraziţi, fără nici o funcţie reală în conducerea ţării. Cu alte cuvinte, nici opresiunea şi nici exploatarea ca atare nu constituie cauza principală a resentimentului; averea, căreia îi lipseşte o funcţie clar definită, este cu mult mai intolerabilă, pentru că nimeni nu înţelege de ce ar trebui să fie tolerată.

Antisemitismul şi a atins punctul culminant când evreii şi au pierdut deopotrivă funcţiile publice şi influenţa, când n au mai rămas cu nimic altceva decât cu averea. Când Hitler a venit la putere, băncile germane erau aproape judenrein — purificate de evrei — (şi acesta fusese domeniul în care evreii deţinuseră poziţii cheie de mai bine de o sută de ani), iar evreimea germană, în ansamblul ei, după o perioadă de progres constant în ceea ce priveşte statutul social şi numărul membrilor comunităţii, descreştea într un ritm atât de rapid, încât statisticienii îi preziceau dispariţia în câteva decenii. E adevărat că statisticile nu indică în mod necesar evoluţia reală a proceselor istorice; totuşi e demn de notat faptul că, pentru un statistician, persecuţia şi exterminările dezlănţuite de nazişti puteau părea o accelerare lipsită de sens a unui proces care, probabil, oricum s ar fi produs .

O asemenea constatare rămâne valabilă pentru aproape toate ţările europene occidentale. Afacerea Dreyfus a izbucnit nu sub Al Doilea Imperiu, când evreimea franceză se afla la punctul culminant al prosperităţii şi influenţei sale, ci sub A Treia Republică, atunci când evreii aproape dispăruseră din poziţiile importante (dar nu şi de pe scena politică). Antisemitismul austriac a devenit violent nu sub regimul lui Metternich şi al lui Franz Joseph, ci în republica austriacă postbelică, atunci când era cu totul evident că aproape nici un alt grup nu suferise o asemenea pierdere de influenţă şi de prestigiu prin dispariţia monarhiei habsburgice.
Persecutarea unor grupuri lipsite de putere sau care sunt pe cale de a şi pierde puterea s ar putea să nu constituie un spectacol plăcut, dar ea nu izvorăşte exclusiv din meschinăria omenească. Ceea ce îi face pe oameni să asculte sau să tolereze puterea reală şi, pe de altă parte, să i urască pe cei care deţin avere fără să aibă putere este instinctul raţional care le spune că puterea are o anumită funcţie şi că este de folos obştesc. Chiar şi exploatarea şi opresiunea ajută societatea să funcţioneze şi stabilesc un anumit fel de ordine. Averea singură, fără putere, sau superioritatea fără o politică anume sunt simţite a fi de natură parazitară, inutile, revoltătoare, pentru că asemenea privilegii taie toate legăturile care i unesc pe oameni. Averea care nu exploatează e lipsită până şi de relaţiile existente între exploatator şi exploatat; în absenţa unei anumite politici, superioritatea izolată, fără o politică, nu implică nici măcar grija minimă a opresorului pentru cei oprimaţi.

Declinul general al evreimii din Europa Occidentală şi Centrală constituie însă doar atmosfera în care au avut loc evenimentele ce au urmat. Declinul evreilor în sine explică aceste evenimente la fel de puţin pe cât ar putea fi explicată Revoluţia Franceză prin simpla pierdere a puterii de către aristocraţie. Convingerea că există asemenea reguli generale e importantă doar pentru a respinge acele argumente ale simţului comun care ne ar face să credem că ura violentă sau rebeliunea bruscă sunt determinate în mod necesar de o mare putere şi de mari abuzuri şi că, prin urmare, ura organizată împotriva evreilor nu poate fi decât o reacţie faţă de importanţa şi puterea lor.

Originile totalitarismului
Hannah Arendt

Traducere din engleză de Ion Dur şi Mircea Ivănescu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Istorie contemporană

Mai gravă, pentru că încearcă să convingă oameni de o calitate mai bună, este o altă eroare a simţului comun: anume ideea că evreii — pentru că erau un grup complet lipsit de putere, angrenat în conflictele generale şi insolubile ale momentului — puteau fi blamaţi pentru aceste conflicte şi, în cele din urmă, făcuţi să apară drept autorii din umbră ai tuturor relelor. Cea mai bună ilustrare — şi cea mai bună respingere — a acestei explicaţii, scumpă inimii multor liberali, este o glumă care a circulat după Primul Război Mondial. Un antisemit pretindea că evreii provocaseră războiul. Cineva i ar fi replicat: „Da, evreii şi bicicliştii.“ „De ce bicicliştii?“ întreabă primul. „De ce evreii?“ răspunde celălalt.

Teoria că evreii sunt întotdeauna ţapul ispăşitor implică de fapt că ţapul ispăşitor ar putea fi, la fel de bine, şi altcineva. Ea susţine inocenţa perfectă a victimei; o inocenţă care insinuează nu numai că nu s a făcut nici un rău, dar şi că nu s a făcut nimic care să poată fi pus în vreo legătură posibilă cu problema în discuţie. Este adevărat că teoria ţapului ispăşitor, în forma ei pur arbitrară, nu apare niciodată în scrierile tipărite. Însă, ori de câte ori aderenţii ei încearcă să explice laborios de ce un anume ţap ispăşitor este atât de potrivit pentru rolul său, ei arată prin asta că au abandonat teoria şi s au implicat în cercetarea istorică obişnuită — şi anume, aceea în care nimic nu se descoperă vreodată, în afară de faptul că istoria este făcută de numeroase grupuri şi că, din anumite motive, un grup anume a fost vizat pentru discuţie. Aşa numitul ţap ispăşitor încetează în mod necesar să mai fie victima inocentă pe care lumea o condamnă pentru păcatele ei şi pe socoteala căreia încearcă să scape de pedeapsă. El devine un grup de oameni printre alte grupuri de oameni, care, toate, sunt implicate în treburile acestei lumi. Şi acest ţap ispăşitor nu încetează pur şi simplu să fie el însuşi răspunzător pentru că a devenit victima nedreptăţii şi cruzimii lumii.

Până de curând, inconsistenţa lăuntrică a teoriei ţapului ispăşitor constituie un motiv suficient pentru a o scoate din discuţie, ca fiind una dintre numeroasele teorii motivate de evazionism. Dar rolul jucat de teroare, ca armă principală a puterii guvernamentale, a dat acestei teorii o credibilitate mai mare decât a avut ea vreodată.

O diferenţă fundamentală între dictaturile moderne şi toate celelalte tiranii ale trecutului o constituie faptul că teroarea nu mai e folosită ca mijloc de exterminare şi intimidare a oponenţilor, ci ca un instrument prin care sunt guvernate masele populare, întru totul docile. Teroarea, aşa cum o cunoaştem astăzi, loveşte fără nici o provocare preliminară, iar victimele ei sunt inocente chiar din punctul de vedere al persecutorului. Aceasta a fost situaţia în Germania nazistă, când teroarea totală era îndreptată împotriva evreilor, adică împotriva unor oameni cu anumite caracteristici comune, independente de comportamentul lor specific. În Rusia sovietică situaţia este mai confuză, însă faptele, din nefericire, sunt cât se poate de evidente. Pe de o parte, sistemul bolşevic, spre deosebire de cel nazist, nu a admis niciodată teoretic că ar putea recurge la teroare împotriva unor oameni nevinovaţi şi deşi, ţinând seama de anumite practici, asta ar putea părea o ipocrizie, e o deosebire. Pe de altă parte, practica folosită de ruşi e încă şi mai „avansată“ decât cea germană, într o anumită privinţă; arbitrarul terorii nu mai este limitat nici măcar de diferenţierile rasiale, câtă vreme vechile criterii de clasă au fost demult înlăturate. Astfel că oricine, în Rusia, poate deveni dintr o dată victima terorii poliţiei. Nu ne ocupăm acum de consecinţele ultime ale guvernării prin teroare — respectiv de faptul că nimeni, nici măcar executorii, nu se poate elibera de frică şi spaimă; în contextul de faţă, ne interesează doar arbitrarul alegerii victimelor, şi în această privinţă e hotărâtor faptul că ele sunt inocente din punct de vedere obiectiv, că sunt alese ca victime indiferent de ce au făcut sau nu.