Detectivul Marlowe

Parcurgând zilele trecute articolele şi prozele despre fenomenul S. F. românesc şi speranţele legate de el, pregătite la revista „Orizont”, am rămas surprins de lipsa de impact public a acestui gen eminamente popular.
Tocmai acum, când prin mijloacele puse la dispoziţie de internet te-ai fi aşteptat la o veritabilă explozie, constaţi că S. F.-ul românesc continuă să fie o activitate de nişă. Există, dacă nu mă înşel, doar câteva site-uri operaţionale, iar revistele pot fi numărate pe degetele de la o mână. Între ele, „Helion”-ul lui Cornel Secu face figură de publicaţie legendară. Lipsesc, de asemenea, programele limpede articulate, dezbaterile despre direcţiile de acţiune. Şi, mai ales, lipseşte masa critică a autorilor şi publicaţiilor. Spun aceste lucruri şi cu gândul la ceea ce ştiu despre un gen înrudit, literatura poliţistă, pe marginea căreia m-am documentat pe când scriam cartea despre detectivul Marlowe. Ivirea acestuia a fost posibilă datorită existenţei unui extraordinar de bogat pat germinativ, a unei vaste reţele de autori, publicaţii şi cărţi.
În epoca de glorie, existau în Statele Unite peste două sute de reviste pulp, dintre care un sfert se specializaseră în hard-boiled. „Black Mask” ajunsese, la începutul anilor ’30, la un tiraj de peste o sută de mii de exemplare, devenind port-drapelul unei literaturi în care personajul era, obligatoriu, un tough guy, simbolul masculinizării unei întregi societăţi. Detectivul nu e doar un erou, ci şi un element de definire a profilului lumii ce-l avea drept model pe omul de acţiune, în variatele sale ipostaze, de la ofiţer de poliţie la soldat şi aviator. Ca o ironie a sorţii, nu arareori aceste cărţi erau produse de femei. Dar important era că „zona scrierilor hardboiled crease o comunitate imaginară pur masculină, care-i cuprindea atât pe scriitori şi cititori, cât şi pe protagoniştii eminamente masculini ai acestei literaturi” (Smith, 2000: 32) Ar merita scrisă istoria confruntării, în perioada anilor ’30 şi ’40, dintre literatura pulp, care exulta machismul, şi cea slick, tipărită pe hârtie de calitate mult mai bună şi adresată publicului feminin. Războiul dintre cele două formule nu era doar cultural, ci şi comercial-ideologic. Erin A. Smith citează un articol din „Vanity Fair” care pornise, încă din anii ’30, lupta împotriva producţiilor pulp, definite drept „vulgare, grosiere, banale”, văzând în ele o nefericită „intruziune a Epocii Maşinii în arta creaţiei narative.”
În acest context trebuie înţeles răspunsul, poate întârziat, al lui Raymond Chandler însuşi, în eseul The Simple Art of Murder, publicat în 1944. Chandler continua o bătălie în care era vorba nu doar de impunerea unui stil, ci şi de acapararea unei pieţe. El insista asupra superiorităţii literaturii detective „realiste” (sinonim pentru hard-boiled) pentru a torpila dulcegăriile promovate de revistele slick, care trecuseră din paginile revistelor în paginile cărţilor de succes ale vremii. Fără s-o spună direct, Chandler încerca să modifice o întreagă paradigmă socială şi morală: pentru el, literatura era o modalitate de a distruge tabuuri, de a aduce în acelaşi plan obsesiile elitei şi frustrările masei. Această perspectivă provenea din traducerea în termeni literari a doctrinei New Deal, care, pentru James M. Cain, Hammett sau Chandler însemna, mai presus de orice, „invocarea spiritului latent, colectiv, al cărui triumf ar fi însemnat depăşirea limitelor instituţiilor înguste” (McCann, 2000: 6).
Părând să dispreţuiască ideologia, autorii hard-boiled participau intens la o luptă în care genul, clasa şi (într-o măsură mult mai mică) rasa îşi disputau locurile de onoare pe simbolica scenă publică. Dintr-o perspectivă ideologică, îmbrăţişată de mulţi literaţi actuali, opera autorilor din constelaţia Hammett- Chandler reprezintă o critică a societăţii executată de autori înarmaţi cu o ideologie de stânga. Unii dintre ei erau de stânga, alţii nu, însă nota comună o constituie ceea ce Sean McCann definea drept „critica realistă a liberalismului”. Plasate în categoria scrierilor de introspecţie socială, scrierile propun un personaj care „înfruntă o lume în care nu sunt prea multe lucruri de spus despre existenţa virtuţii sau a integrităţii instituţiilor” (Evans, 2009: 88).
Inevitabil, detectivul va primi, pe lângă misiunea auto-asumată de a descoperi adevărul, însărcinarea de a negocia un spaţiu al normalităţii între presiunea perversă a socialului şi imperfecţiunea umană nutrită cu ingredientele Răului (păcatul, crima, dezonoarea). În această postură, el acţionează ca un somnambul, deoarece atunci când intră în scenă lasă impresia că e deja învins, că a fost înfrânt pe toate planurile, de la viaţa privată la îndeplinirea oricărui rol social. Dacă- şi asumă ceva, e vorba de o metafizică de uz propriu, în numele unor valori abstracte care alcătuiesc un fel de decalog sui-generis, dar pe care n-ar fi dispus, cu niciun preţ, să-l comenteze ori să renunţe la el.
Orice încercare de a înţelege motivaţiile detectivului presupune, prin urmare, decodarea, declasificarea şi interpretarea evenimentelor şi a situaţiilor pe care le putem doar ghici – de vreme ce detectivul hard-boiled, asemeni cowboy-ului din preerie, descinde dintr-un trecut vag, evoluează într-un prezent tulbure şi pare să nu aibă niciun viitor. Pentru Sean McCann, preistoria lui Philip Marlowe e destinată să explice faptul că naraţiunile care-l au drept protagonist ilustrează un anumit tip de aspiraţie romantică – sau poate o reverie sentimentală moştenită de antichitatea greco-romană —, una din sursele de tensiune ale cărţilor (cel puţin The Big Sleep, Farewell, My Lovely şi The Long Goodbye) fiind descrierea „unor sentimente adânci care-l leagă pe Philip Marlowe de cine ştie ce figură fraternă; şi de fiecare dată se vede că frăţietatea cade pradă corupţiei şi exploatării” (McCann, 2000: 141) Acest model e depăşit într-un singur caz, în finalul romanului din 1943, The Lady in the Lake, unde Marlowe pare să regăsească bazele sentimentelor de fraternitate şi forţă privind grupul de poliţişti competenţi şi oneşti care devin garanţi ai instaurării justiţiei şi adevărului.
The Lady in the Lake ocupă, întradevăr, un loc excentric între cărţile lui Chandler: e singura în care metropola tentaculară nu se află în prim-planul episoadelor relevante pentru intriga poliţistă. Acest fapt a permis scoaterea personajului din carcasa imaginii previzibile, standardizate, pentru a-i conferi un rol de mediator între lumi – un rol care anterior şi-l refuzase şi, încă mai des, care i se refuzase. Putem sau nu fi de acord că perspectiva astfel obţinută e una complexă, ce depăşeşte intenţiile pur literare, impregnându-se de atmosfera epocii – New Deal-ul şi retorica sa cu profunde ecouri şi implicaţii sociale —, dar e sigur că metafora uriaşului baraj (dam) din San Gabriel Mountains depăşeşte şi se opune, prin superbia construcţiei, nevrozei oraşului autodevorator, trăind în păcat, crimă şi autoanihilare prin droguri şi alcool. Barajul desparte, simbolic, două lumi, două sensibilităţi şi două vârste ale omului modern: cel răpus de viciu şi cel care-şi împlineşte destinul sub semnul Construcţiei Durabile. Când teoreticienii S.F.-ul vor ajunge să analizeze şi implicaţiile de acest tip ale creaţiilor favorite, probabil că nu va mai fi decât o chestiune de timp până la recunoaşterea ficţiunii speculative/ anticipative drept una din formele relevante ale creaţiei contemporane.

– McCann, Sean, 2000. Gumshoe America. Hard-Boiled Crime Fiction and the Rise and Fall of New Deal Liberalism, Durham / London: Duke University Press.
– Evans, Mary, 2009. The Imagination of Evil. Detective Fiction and the Modern World, London, New York: Continuum.
– Smith, Erin A., 2000. Hard-boiled: Working Class Readers and Pulp Magazine, Philadelphia: Temple University Press.

preluat de pe Romania Literara

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *