Un dialog cu Dragoş-Paul Aligică

Claudia Postelnicescu deschide pentru LaPunkt o serie de interviuri cu persoane publice, intelectuali, artiști, oameni care considerăm că au ceva de spus în spațiul public despre teme esențiale și dezbateri contemporane. Adiacent, scopul interviurilor este și acela de a-i cunoaște mai bine, dincolo de persoana lor publică, pe cei intervievați. Astăzi vă prezentăm un scurt interviu realizat cu Dragoș Paul Aligică, publicist, politolog și economist asociat programului F. A. Hayek pentru studii avansate în filosofie, politică și economie la George Mason University, unde și predă in cadrul Departamentului de Științe Economice. Ultima carte editată de el împreună cu Filippo Sabetti, Choice, Rules and Collective Actions: The Ostroms on the Study of Institutions and Governance a apărut foarte recent la ECPR. (European Consortium for Political Research Press)
—–

Sunteți unul dintre cei mai activi publiciști din România, lucid, dar totodată controversat; nu doar scrieți, dar comunicați activ cu cititorii pe forumuri și în media socială. De ce scrieți atât de mult pe teme de actualitate politică românească, deși nu locuiți în România?

Par activ. E o impresie dată de faptul că sunteți pe lista mea de Facebook. Scriu regulat pe Facebook pentru o rețea de cititori, dar dacă verificați veți vedea că am publicat în medie maximum 2 articole pe lună în ultimul an pentru publicul larg. Sunt deci doar oarecum activ. Activ și prezent cum aș fi putut și dorit să fiu, nu sunt.

Sunt publicist prin vocație. Fapt e însă că nu am putut să-mi câștig existența din publicistică în țara mea și că a trebuit să mă ocup de chestii academice în emigrație. Dar eu sunt publicist prin vocație. Caragiale și Mencken sunt oamenii mei și în mod normal la masa lor aș fi vrut să stau. N-am putut să-mi găsesc un loc în publicistică în țară –unde aș fi vrut să construiesc instituțional în mass media, nu doar să scriu – și atunci am înțeles că trebuie să emigrez. Asta e. Apoi am încercat mai multe proiecte chiar și pendulând între S.U.A. și țară și au eșuat. Tot ceea ce am încercat în țară în acest sens a eșuat. Publicistica mea pură și simplă, în care depind doar de mine și de cititori, e singurul lucru care a fost viabil în acest sens. Instituționalmente nu am reușit nimic.

De ce sunt uneori mai direct pe forumuri? Am liber de la Caragiale și Mencken să tratez prostia autosuficientă și socialmente și intelectualmente iresponsabilă, cum vreau și unde vreau, inclusiv în forumurile de comentarii pe internet, altfel terorizate de purtătorii trăsăturii de spirit mai sus menționate.

Ce ați dorit să realizați instituțional în mass media din România și nu ați reușit?

O platformă care: (1) să seteze un standard nou în publicistica românească, în spiritul secolului 21 și (2) să ofere o bază și o plasă de siguranță pentru nenumărații jurnaliști și publiciști cu talent și caracter lăsați descoperiți de evoluțiile din branșă, evoluții făcute posibile de iresponsabila și îngusta „viziune” a elitei economice și politice actuale.

Ce ați învățat despre dvs. citind și ce mai învățați zilele acestea (de ex. din reproșurile pe care vi le aduc uneori chiar cititorii dvs.)?

Înveți multe de la noul fenomen literar al comentatorilor din forumuri. Este o relație cu totul specială permisă între autor și cititori de noua tehnologie. Gândiți-vă cum ar fi arătat dialogurile dintre Caragiale și forumiști. Gândiți-vă la alți publiciști mari și încercați să ghiciți cum s-ar fi raportat și ce ton ar fi adoptat în relație cu fenomenul comentatorilor aiurea. Ce am învațat și învăț eu citind reproșurile? Din păcate mai multe despre cei ce reproșează ceva, orice, decât despre mine. Am învățat să fiu mai tolerant cu privire la limitele hermeneuticii – ca să zic așa- adoptată de o categorie specială de cititori. Și ei sunt ai noștri.

Ce este cu adevărat important și dificil în profesia dvs.?

Ce e important în lumea academic-intelectuală? Să distingi făcătura intelectuală de intelectualul veritabil. E plină lumea de funcționari și impostori academici, mai ales în științele sociale. Oportuniști și aspiranți puși pe CV building, status achieving și name dropping. E important și dificil să-i identifici pe universitarii -puțini- care merită respect și atenție. E un întreg sistem internațional creat în jurul carieriștilor, ierarhiilor de status și impostorilor.
Și e un sistem în bună masură gestionat de ei și pentru ei. Nu e ușor să vezi prin și dincolo de sistem.

Câteva lucruri esențiale pe care ați dori să le transmiteți (mai ales generației tinere)?

Nu fiți proști, că tare limitați și stupizi mai păreți a fi la prima vedere și e păcat. Voi sunteți urmașii lui Decebal. Se poate?!

Credeți că religia este importantă în viața de zi cu zi sau se pierde semnificația religioasă profundă în ultima vreme? Mai sunt oamenii cu adevărat autentic religioși sau este doar o opțiune politico-civică importantă pentru a prezerva niște valori?

Nu pot judeca religiozitatea decât în termeni subiectivi și relativi. Pot spune însă următoarele:

Respect religiozitatea altora. Este o chestiune minimală ce ține nu atât de convingeri filosofice ci de o etică a conviețuirii. În măsura în care se poate să te autocontrolezi, nu se face ca între oameni civilizați să aduci în discuție convingerile religioase ale preopinenților și să le transformi în cal de bătaie. Cu o excepție: dacă sunt adepți ai cultului progresist al corectitudinii politice. Atunci e altceva.

Doi: nu sunt nici atât de puternic, nici atât de superficial ca să nu am temeri și neliniști existențiale. Sunt invidios pe ateii militanți care plutesc la suprafața lucrurilor fără teamă, fără incertitudini, fără neliniști, veseli și senini, atotcunoscători și siguri pe ei. Merg spre moarte ca spre aprozar: cu convingerea fermă a irelevanței ultime a destinației în schema mare a lucrurilor. Mi-ar placea să fiu și eu dăruit cu această formă de nesimțire metafizică și existențială. Este tonică. În general bănuiesc că sunt oameni fericiți. Nopțile lor de insomnie nu sunt tulburate de angoase existențiale profunde. Certitudinile lor “științifice” sună reconfortant. Orizontul angoaselor lor este simplu și prin autodefiniție strict delimitat la domeniile ecologic, social, igenic-alimentar și reproductiv. E un univers fericit acesta în care traiesc ei. Din păcate nu am fost dăruit în acest sens.

Ce scriitori români vă interesează?

Am trecut de-a lungul anilor în S.U.A. prin mai multe rafturi de bibliotecă cu cărți scrise de istorici români. Citesc istorie românească. Ultima dată am citit documentele de la 1821, Tudor Vladimirescu așa cum se vedea de către agenții și diplomații occidentali la fața locului. Aș vrea să scriu la un moment dat ceva despre olteni. Un studiu de caz despre decădere și descompunere. Cum erau și cum erau văzuți oltenii la începutul sec. 19 si cum sunt și ce reprezintă azi: pol al mizeriei roșii pesediste, paradigmă a retardării civice, corupției, înapoierii și sărăciei.

Ar fi un studiu interesant și sper că îl veți scrie într-o zi, dar de ce (doar) despre olteni? Retardarea civică și corupția sunt răspândite peste tot în România.

Sunt ante-mergători și exemplari pe calea descompunerii. Particularizând ieșim din blocajul mental legat de „români”, vedem mai clar ce și cum s-a întâmplat și cum s-a ajuns aici. Vedem și în ce direcție merg lucrurile. Citiți ce spunea nimeni altul decât H. H. Stahl despre olteni acum câteva decenii. Dacă nici Stahl nu cunoștea România și românii, atunci nu știu cine ar putea avea vocea autorității în acest caz. Comparați cu realitatea zilelor noastre.

La ce să ne așteptăm în România? Sunt forțe malefice la lucru și aici, propaganda și intoxicarea populației a atins cote fără precedent în ultima vreme, de când justiția s-a dovedit impasibilă influențelor și implacabilă în acțiunile anti-corupție. Cei care discern dincolo de manipulările media sunt foarte puțini, chiar marginali.

Cred că în acest moment România e o poveste cu final deschis. Românii au iar noroc istoric cu carul. Nu cu carul, cu cargo-boatul. A venit criza asta cu rușii exact la timp. Occidentalii au interes să ne scoată din rahatul intern în care ne-am băgat singuri. Nu știm dacă vor reusi, că vorba aia, să vrea și Grivei – căruia îi place naturalmente rahatul și să stea în rahat până la gât. Plus nici Occidentul nu mai e ce era.

Cineva ar trebui să scrie o carte despre norocul incredibil al românilor în istoria modernă. În mod normal, conjuncția de elită incompetentă, impostoare și coruptă și pluralitatea electorală alcătuită din retardați civic cu mentalitate de asistați sociali lipsiți de discernământ politic sau caracter moral-religios, ar fi trebuit să ducă exact unde se vede clar că ar merge lucrurile ori de câte ori reprezentanții acestui popor – lideri plus pluralități electorale – sunt lăsați de istorie să facă exact ce-i duce capul: disoluție instituțională și apoi absorbție treptată în sfera geopolitică a unei puteri regionale, cel mai probabil a Rusiei (pe motiv nu doar de ambiție moscovită, dar și de similitudini de îngălare mentală și comportamentală cu populațiile afine spațiului respectiv). Și totuși: România nu e doar întreagă, ci e și membră UE și NATO! Noroc. Iar acum când elita și “poporul” au făcut și fac totul să invalideze aceste cadouri istorice nemeritate, apare criza asta ce face responsabilii occidentali să se implice masiv
în elementele de guvernare ale unui popor ce dovedește repetat că e incapabil de autoguvernare liberal-democrată modernă.

Ce întrebări ați fi dorit să vi se pună și nu vi s-au pus niciodată?

Exact întrebarea de mai sus. Și în felul ăsta dăm o turnură auto-reflexivă și paradoxal-postmodernă finalului interviului.

___________.