Marele Roman Românesc

Obsesia romanului rămâne, chiar în aceste vremuri când ne căinăm pe toate tonurile că „nu se mai citeşte”, la fel de vie ca în bunele vremuri ale veacului al nouăsprezecelea. Toţi cei care au ţinut ori ţin în mână pana scriitoricească visează să fie romancieri (şi, dacă privesc în jur, constat că, mai devreme sau mai târziu, ajung!)

Indiferent că au început ca poeţi, dramaturgi, critici ori eseişti, în cele din urmă cedează ispitei de a se înrola în „genul major” al ultimelor două-trei secole de cultură europeană. În ciuda atacurilor la care a fost supus, în pofida metamorfozelor inerente, romanul continuă să reprezinte o provocare nu doar pentru autor, ci şi pentru cititor. Nici măcar genii cu forţa demolatoare a unui James Joyce (al cărui Ulysses aproape a scos în afara terenului de joc formula artistică de mare succes) n-au reuşit să devieze calea prozei capabile să înglobeze orice temă: de la povestea de dragoste la meditaţia filozofică, de la militantismul politic la reveria eseistică ori la simplul balet mecanic al cuvintelor. Dimpotrivă, romanul şi-a urmat marşul triumfal, reuşind chiar să-şi perpetueze una din ambiţiile fundamentale – şi anume, aceea de a deveni Mare Roman.

Noua carte a lui Lawrence Buell, The Dream of the Great American Novel (Harvard University Press, 2014) readuce, în termeni de mentalitate şi „oportunitate”, necesitatea discuţiei privind însuşi conceptul de Mare Roman (American) – de altfel, o preocupare de lungă durată a intelectualilor din Lumea Nouă. Buell ne aminteşte că la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea sintagma era deja adânc înrădăcinată în mentalitatea publică, iar Henry James – un promotor al ideii de Great American Novel – se referă la el printr-un acronim, GAN, dovada peremptorie a întrebuinţării sale pe scară largă. De la bun început, trebuie subliniat că nu orice Mare Roman dobândeşte automat galoanele reprezentativităţii naţionale. Cu alte cuvinte, el trebuie să aibă anumite atribute cu valenţe identitare care să-i ofere statutul de instrument de cunoaştere, prin acea creaţie, a unui întreg etos naţional.

Personal, nu împărtăşesc deloc o astfel de perspectivă fals-concurenţială care, paradoxal, nu lărgeşte sfera candidaturilor, ci o îngustează. Nu cred că e datoria literaturii să devină o carte de vizită a mentalităţilor, aspiraţiilor, realizărilor unei populaţii dintr-o anumită zonă geografică. Cu alte cuvinte, nu cred în oficializarea creaţiei artistice şi în transformarea ei în instrument de legitimare. Cred doar în valoarea ei de schimb, în capacitatea de penetrare şi de dialog. Poncifele „unicităţii” şi „întâietăţii” sunt mai degrabă proba unei raportări problematice la zestrea culturală şi civilizaţională a unei societăţi. Sunt puţine ţări care să se fi sustras întru totul cântecelor de sirenă ale suprematismului de-o nuanţă sau alta. Lawrence Buell atrage cu fineţe atenţia asupra acestei ipostaze în egală măsură ridicolă şi periculoasă, aducând exemple din perioada constituirii societăţii americane de după Războiul Civil, când, de-a valma, nevoia de consistenţă şi raţiune socială era dublată de pretenţia întâietăţii, şi când, în aceeaşi linie cu Marele Roman American, se vorbea de „marea maşină de cusut americană, marea şcoală publică americană ori marele vagon de dormit american.”

Am fost martorii, în ultima vreme, a mult prea multor recorduri dezolante pentru a ne dori să impunem şi în zona romanului astfel de excrescenţe gigantice. Avem deja Marele Cârnat Românesc, excelăm la ciulama, leapşă, mititei şi chiar la construirea de drapele naţionale uriaşe. Întrebându-te de ce oamenii intră în astfel de jocuri aparent amuzante, nu poţi ocoli răspunsuri ce trimit la incurabilul infantilism al unor societăţi descentrate, dar şi la maladive complexe de inferioritate. Una e să încerci, în domeniul tău, să faci lucruri bune – dacă se poate, cele mai bune – şi alta să te angrenezi în mecanisme exibiţioniste cu o unică finalitate: să-şi găsească un loc în abominabilul Guinness World Records. De altfel, parcurgerea acestei colecţii de excentricităţi şi aberaţii e de natură să-ţi diminueze, până la anulare, stima faţă de specia umană.

În aceste condiţii, de ce am avea nevoie de un singur Mare Roman Românesc? Ce ar aduce el, în termeni valorici, scenei culturale şi sociale a ţării? Ar spori el, prin prestigiul presupus indubitabil, faima României în lume? Ar putea funcţiona pe post de ghid pentru cei interesaţi să înţeleagă ceva despre „sufletul” românesc? Sau n-am face decât să multiplicăm diversele Coaste ale Boacii, conferindu-le un aer nobiliar, deşi, în sinea noastră, ştim că totul e părelnicie şi vânare de vânt? Am întâlnit însă mult prea multe situaţii, în anii din urmă, în care miturile culturale devin motive nu doar de scindare socială, ci şi prilejuri de linşaj – mediatic sau la propriu (vezi cazul Eminescu). Astfel de lucruri se întâmplă atunci când e înfrântă ideea de pluralitate, când spiritul primar agresiv iese din bârlog şi-ţi dă cu ghioaga în cap pentru că nu recunoşti Unicitatea.

Când, în urmă cu câţiva ani, am avut insolenţa să cobor de pe soclul ce părea inexpugnabil „cel mai mare roman românesc” – aşa cum a fost declarat de mulţi critici contemporani –, şi anume, Craii de Curtea Veche, am devenit subiectul unor atacuri năucitoare. Fireşte că, îngroşându-mi vocea, plusasem eu însumi, etichetând cartea lui Mateiu Caragiale drept „cel mai prost roman românesc.” Acum, parţial înţelepţit, aş fi ceva mai generos: l-aş cataloga doar drept „unul din cele mai proaste romane româneşti”… Recitindu-mi articolul, constat că argumentele de atunci mi se par la fel de valide (dacă nu chiar mai… pertinente) şi azi.

Prin urmare, aş fi nefericit să aflu vreodată că Marele Roman Românesc a fost scris, că el există şi că, din motive obscure, nu e declarat ca atare în mod oficial (recunosc, nu ştiu eu însumi cum să definesc conceptul de „oficial”…) Ar însemna o iremediabilă închidere de drum, o constatare a sfârşitului. Marele Roman Românesc trebuie să rămână o aspiraţie, un ideal, un pariu ori o convenţie. Dacă n-a fost scris în mirificul secol al nouăsprezecelea, dacă niciunul din scriitorii de prestigiu ai secolului al douăzecilea nu l-a scris (şi nu l-a scris!), nu cred că în veacul în care trăim va vedea lumina tiparului.
Că însăşi noţiunea luată în discuţie e sortită eşecului o dovedeşte chiar exemplul a două romane americane celebre publicate în acelaşi an, 1936. Fiecare dintre ele, din motive diferite, îşi clamează statutul de „clasic”. E vorba de epopeea Războiului Civil, Gone With the Wind (Pe aripile vântului), al lui Margaret Mitchell, şi Absalom, Absalom!, cel mai complex roman al lui William Faulkner. Deşi înrudite tematic – America privită din perspectiva tragicei opoziţii dintre Nord şi Sud, dintre sclavie şi aristocraţie, dintre interioritatea unor aspiraţii şi decăderea unor mituri –, e greu de găsit două cărţi mai diferite prin structură, complexitate tehnică şi talent artistic. Romanul lui Margaret Mitchell a fost citit de milioane de oameni, cel al lui Faulkner de doar câteva zeci – poate sute – de mii. Dar orice om educat ştie care e cartea cu adevărat bună. Şi atunci, pe fruntea cui să pui laurii?!

Sintagma ca atare poate funcţiona însă ca un necesar miraj, ca o invitaţie la o nesfârşită competiţie. E, cum spuneam, aproape o obligaţie profesională a oricui scrie de a visa la cartea perfectă şi la un loc în Biblioteca imaginară a lui Borges. Competiţia trebuie să rămână însă mereu deschisă, fără intruziunile politicului ori socialului. Ele pot fi, fireşte, folosite, înglobate, interiorizate, aspirate în ţesuturile textului. Dacă devin însă elemente de manipulare, vor funcţiona asemeni unor bombe autodistructive, făcând implozie chiar în clipa când autorul îşi imaginează că şi-a atins scopul.
În ce mă priveşte, am renunţat demult la iluzia că o astfel de carte există. Sau că ar putea fi scrisă vreodată. N-am renunţat însă, într-o naivă contrazicere a propriilor mele concluzii, s-o caut.

preluat de pe romania literara

Un comentariu

  1. Stimate domnule Mihaies,

    Acum multa vreme am citit cu uimire un text al colegului dvs. de la Romania Literara, Sorin Lavric, in care domnia sa recunostea ca detesta „Un veac de singuratate”. Vede in Marquez „un grafoman” care „neputind sa creeze o atmosfera cu incarcatura umana, se deda la o revarsare de aiureli imaginare ce curg in matca unui iures de cuvinte interminabile.” Si ne sfatuieste „sa nu luati in seama calpele verdicte de specialitate date pe banda rulanta de o veritabila industrie de reclama ca aceea de la New York Times.” (De ce ar promova NYT un scriitor pina atunci obscur din Columbia, e o intrebare care nu il tulbura pe Sorin Lavric).

    E un caz de „tone-deafness” de care pacientul nu e cu nimic vinovat, dar e grav pagubit. Si nu e nimic de facut. Dar exemplul acesta poate va va trezi banuiala ca aceeasi boala (sau, fie, „condition”) va impiedica si pe dvs. sa percepeti „Craii…” in cheie corecta. Sigur, inteleg ca ati supralicitat, si poate ca
    v-ati folosit, polemic, de truismul ca ceea ce nu e roman, CA ROMAN e desigur prost. Dar nu cred, caci daca ar fi asa, de ce ati recidiva acum?

    La o examinare brutala vom gasi „Crailor” destule imperfectiuni, dar rascumparate, impreuna cu „pacate grele si vechi” de „un act de mare iubire si domneasca darnicie” fata de „prostescul nostru scris”. Recititi „Rasaritul crailor”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *