Cu un cuvânt înainte al lui Nicolas Werth, istoric francez specializat în istoria URSS, el însuși autor al unei cărți zguduitoare, „Insula canibalilor”, care descrie atrocitățile regimului sovietic în Siberia, cartea lui Dmitri Vitkovski, „O viață în Gulag” (Ed. Corint, 2013, traducere Antoaneta Olteanu) este încă o revelație pentru cititorul român interesat de literatura Gulagului.
Când rostim ultimul cuvânt, primul nume care ne vine în minte este cel al lui Aleksandr Soljenițîn, rusul cu cel mai mare impact în secolul XX, chiar dacă unii amatori de statistici ferme ar spune că mai sunt doi care-l concurează: Lenin și Stalin. Însă oameni precum ultimii nu ne-ar fi fost livrați în toată esența lor malignă și malefică dacă nu ar fi existat un fost căpitan în Armata Roșie, devenit ulterior deținut (zek) în vasta Administrație Generală a Lagărelor de muncă – GULAG: Soljenițîn este cel care a ridicat vălul de pe fața Răului și a permis lumii libere, democrate să afle despre atrocitățile și genocidul comise de sovietici în numele unei utopii politice criminale, într-o carte care poate fi Biblia revelării răului în istorie: „Arhipelagul Gulag”. Însă există un scriitor (pe lângă numeroși alții care s-au ilustrat prin depozițiile lor personale împotriva stalinismului) mai puțin cunoscut publicului românesc, unul dintre acei martori esențiali a căror mărturie nu poate fi trecută cu vederea de nici o instanță umană sau a timpului.
no images were found
Dmitri Petrovici Vitkovski, chimist de profesie, dar și absolvent al școlii de artilerie de la Lefortovo, a trecut prin iadul Gulagului, inițial la Eniseisk, în terifianta Siberie, și a depus mărturie într-o carte care a circulat în samizdat, din 1963, pentru a fi publicată într-o revistă abia în 1991, după căderea URSS. Soljenițîn, ne previne Nicolas Werth, a vorbit despre acest autor în chiar primele pagini ale cărții sale, «Arhipeleagul Gulag»: „Bătrânul Dmitri Petrovici Vitkovski, unul dintre surghiuniţii insulelor Solovki (…) ar fi trebuit să fie redactorul acestei cărţi. Însă anii petrecuţi acolo, jumătate de viaţă (memoriile lui din lagăr se intitulează chiar aşa, Jumătate de viață ) i-au declanşat o paralizie prematură. Pierzându-şi darul vorbirii, el a putut să citească doar câteva capitole definitivate şi să se convingă că totul va fi povestit.” („Arhipelagul Gulag”, trad. de Nicolae Iliescu). Interesant este faptul că Lefortovo este o localitate care apare în biografia amândurora: dacă Vitkovski a făcut acolo o şcoală militară, Soljenițîn a fost închis în penitenciarul din localitate, fapt consemnat în cărțile lui memorialistice, „Stejarul și vițelul”, dar și „Ca bobul între pietrele de moară”, atunci când își amintește momentul eliberării sale: „Transportat în câteva ore cu viteză ameţitoare din închisoarea Lefortovo, din Marea Zonă Sovietică înconjurată cu sârmă ghimpată, în căsuţa de ţară a lui Heinrich Böll (Langenbroich, în Westfalia) de lângă Köln, m-am pomenit încercuit de sute de ziarişti care aşteptau de la mine declaraţii fulminante.”
Un amănunt interesant îl reprezintă faptul că ambele cărţi, a lui Soljeniţîn, ca şi a lui Vitkovski, au un cuvânt înainte (a doua este numită o „prefaţă întârziată”) semnat de Vladimir Lakşin, fost redactor al revistei „Novîi Mir” (Lumea nouă), condusă de poetul A.T. Tvardovski (1910-1977), cel care s-a bătut în epocă pentru publicarea scriitorilor care prezentau probleme pentru ideologia curentă a URSS. Lakşin i-a cunoscut pe ambii şi a scris mai târziu (în 1989, respectiv 1991) despre felul în care au reacţionat cei doi scriitori în acei ani în care destalinizarea operată de Hruşciov le permitea să spere că îşi vor putea vedea publicate mărturiile despre ororile îndurate de ruşi şi popoarele vecine în Gulag.
În vastul ținut penitenciar, de la Enisei la Marea Albă, deţinut la Solovki, dar şi la faimosul („cântat” de Gorki) Belomorkanal, Dmitri Vitkovski țese o poveste despre viață și moarte în care, culmea, nu tonurile negre predomină, nici furia și revolta, ci compasiunea și înțelegerea pentru tragedia umană căreia-i este subiect. Treizeci de ani de persecuții sunt descriși într-o carte de memorii care cuprinde intervalul 1926-1956. Cartea a fost considerată o revelație la apariție și Nicolas Werth crede că dacă ar fi apărut la timp ar fi rivalizat cu „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, a aceluiași Soljenițin. Arestat în 1926, pentru vina de a fi fost „albgardist” (ca student în chimie la Tomsk a fost moblizat în Armata Albă condusă de amiralul Kolceak) a fost încarcerat de poliția politică a regimului bolșevic, OGPU, cea care a avea să fie mai târziu botezată NKVD. Vitkovski și-a ispășit pedeapsa de trei ani la Eniseisk și, după un an de muncă într-o uzină chimică din Asia Centrală, a fost din nou arestat în 1931 și condamnat, într-un lot de specialiști burghezi (șpeț) pe care statul comunist îi bănuia că-l sabotează. A petrecut cinci ani ca muncitor deținut, avansat chiar „șef de șantier” la ecluza 18 a șantierului canalului Baltica-Marea Albă (Belomorkanal) realizat exclusiv prin munca deținuților. După eliberare, constată că nu se poate apropia de Moscova. Deținuții sunt persona non-grata în capitală și în orașele mari care trebuie să fie, nu-i așa, aşezări model pentru omul nou sovietic. La Vladimir, la 200 km de Moscova, unde se stabilește, va fi arestat pentru a treia oară, în 1938, anchetat și torturat pentru vina de a fi organizat un complot contrarevoluționar. A scăpat în ultima clipă de o detenție grea sau chiar de condamnare la moarte, întrucât Stalin însuși decide să pună capăt Marii Terori, cum a fost cunoscută în istorie această perioadă în care trebuia îndeplinit planul la arestat contrarevoluționarii care doreau răul statului comunist sovietic.
„O viață în Gulag” evocă în cuvinte adesea calde, luminoase, ale unui spirit sensibil care vede lumea cu ochii celui încrezător în salvare și iertare, inclusiv pentru torționarii săi. De la Butîrka, arestul GPU, unde ia contact cu viața dură a deținuților fără apărare, până în marile lagăre de reprimare fizică și mentală, Vitkovski încearcă să-și păstreze umanitatea, ca și speranța în justiția epocii. El vorbeşte despre toleranţa care domnea totuşi în primii ani ai represiunii, când regimul păstra măcar aparenţele juridice, iar anchetatorii păreau cu faţă umană şi dădeau soluţii aparent blânde. Astfel, anchetatorul GPU de la Butîrka, un tânăr „simpatic”, care nu ameninţa şi nu striga, îi spune după mai multe zile de anchetă: „Ştiu că sunteţi nevinovat şi că nu aţi făcut nimic rău. Dar sunteţi puţin instabil, mai bine să trăiţi puţin în afara Moscovei, de exemplu în Eniseisk. Sunteţi tânăr, sănătos, peste tot o să vă fie bine.” Şi i-a fost „bine” timp de o jumătate de viaţă… Ajuns la Eniseisk, aproape de locul unde tulburele Enisei întâlneşte limpedea Angara, Vitkovski face pentru prima oară cunoştinţă cu metodele de represiune ale comuniştilor. Eniseisk, oraşul unde veneau cândva căutătorii de aur să-şi cheltuie banii, era la data sosirii sale acolo amorf, un oraş pustiu, lipsit de viaţă economică, cu case abandonate, dar în mijlocul unei naturi splendide, însufleţită încă de apele marelui râu. Episodul topirii gheţurilor şi al venirii primăverii este antologic. Este poate şi metafora dezgheţului sperat de un spirit care se vede prins în iarna ideologică abătură asupra Rusiei.
Ceea ce este izbitor în această povestire autobiografică este amestecul de poezie şi violenţă, descrierea unei lumi în care sufletul omului, dacă ar fi liber, s-ar simţi ca în paradis – însă acolo este infernul creat de oameni. Regimul nu era încă unul dur în acei ani, se putea munci şi chiar câştiga câţiva bani, mai ales dacă erai întreprinzător, însă artiştii sau intelectualii nu aveau căutare (cine avea nevoie de limbi străine şi de maniere în Siberia?) şi erau siliţi să se angajeze. Vitregia sorţii încă nu îi unea pe aceşti deportaţi: menşevicii, adversarii bolşevicilor, îi dispreţuiau pe ceilalţi şi se ţineau deoparte, până ce au venit troţkiştii – care îi dispreţuiau pe toţi. Orgoliile politice, de castă îi făceau pe oamenii să nu simtă încă tristul adevăr: istoria îi umilise de-a valma, iar istoria o făceau bolşevicii lui Stalin. Pentru a supravieţui, Vitkovski se angajează la o mină de aur aflată la 400 de kilometri de Eniseisk. Străbate călare Siberia, ajutat de o călăuză, şi după patru zile ajunge la locul de muncă. I se explică poziţia satului unde se află mina: „În jur e numai taiga şi o gaură în cer”. „Gaura” e mai degrabă în URSS, dar Vitkovski se va convinge de asta în anii ce vor urma, după detenţii istovitoare, arestări şi persecuţii care îl vor epuiza şi îl vor duce încet spre extincţie: „… intelighenţia , care gândea atât de diferit, anarhică şi nedeprinsă cu disciplina îi stătea cuiva în gât. Ea trebuia să fie distrusă fizic sau moral, să fie discreditată, să fie lipsită de vechea aureolă a avangardei poporului.” Minciuna rusească, cum numeşte autorul undeva tipul de comportament pe care îl adoptă oamenii pentru a supravieţui în condiţii vitrege, avea să domine timp de şapte decenii o ţară care a pătimit crunt pentru ideile de inginerie socială ale unui fost seminarist georgian şi ale acoliţilor săi nkvd-işti. Totuşi, autorul recunoaşte că în primii ani ai represiunii, după câteva exemple răsunătoare şi dure (procesele Şahtinski şi Ramzinski), oamenii semnau rapid ce li se cerea şi colaborau fără prea multe dileme etice: ce rost avea să te împotriveşti dacă „nu poţi lupta cu destinul”? Gulagul se construia încet, temeinic, inclusiv pe un fond de abandon etic al oamenilor, constrânşi la pasivitate şi cedări repetate, convinşi că astfel se salvează mai repede. „Cine încearcă să-şi păstreze demnitatea piere”, conchide stoic autorul. Vitkovski, însă, nu se va supune cutumei si va plăti scump: „Eu nu voiam să intru pe drumul bătut şi am fost pedepsit: am primit o sentinţă de execuţie care, mai apoi, a fost înlocuită cu zece ani şi «interdicţie centrală.»”
Vitkovski va fi reabilitat la câțiva ani după moartea lui Stalin și va trăi până în 1966 (era născut în 1901). Culmea, chiar unul dintre anchetatorii săi îi va propune termenii reabilitării! Diavolul apare cu măști în istorie, iar uneori joacă pe cartea iertării, cu armele persuasiunii și ale celei mai negre speranțe.