În spatele Albului, Negrul

“Cred că trebuie să povestesc ciudatele  întâmplări ce s-au petrecut în satul nostru. Probabil că ele  ar putea lămuri unele lucruri care s-au întâmplat în această țară.” Avem aici  mesajul criptic transmis privitorului la  începutul filmului  lui Michael Haneke,  Das Weisse Band (Panglica albă), 2009, un film sumbru, dominat  de o angoasă ce însoțește întreaga peliculă, transmisă atât de imaginea  în alb și negru a unei Germanii  rurale, austeră și patriarhală, surprinsă în ajunul Marelui Război,  cât mai ales de problematica sa, cea a Răului deghizat în ingenuitatea copilăriei. “Ciudatele întâmplări” sunt un șir de inexplicabile violențe ce tulbură liniștea unei comunități aparent idilice (un fel de Twin Peaks plasat cu un secol înaintea celui al lui Lynch), în ale cărei penumbre se mișcă siluetele spectrale ale copiilor atinși de un Rău maladiv ce transcende o generică cruzime infantilă.

Dar nu intriga polițistă  și descifrarea misterelor reprezintă miza operei cinematografice a lui Haneke, ci, mai degrabă, explorarea unor rădăcini ale Răului de dincolo de inocență, rădăcini ce par a se nutri din mai multe surse: un traditional militarism german pătruns și în educație, disciplina și rigoarea catolică substituită în context religios de severitatea și ascetismul protestant. “Va trebui să vă bat  și loviturile  ne vor durea mai mult pe noi decât pe voi”  le spune preotul comunității, un patriarh absolut, copiilor săi ce par a submina autoritatea parentală. Alături de durerea fizică, copiii sunt împovărați și cu durerea de a-și răni părintele intransigent la ale cărui exigențe nu se pot ridica. Panglica albă, simbol al purității copilăriei devine pentru purtătorii-copii din film un stigmat psihic  întrucât pentru ei coborârea din paradisul inocenței începuse. Violența trăită, dublată de conștientizarea vinovăției  par a fi, sugerează regizorul cu o inefabilă subtilitate, responsabile de modelarea unor generații în spiritul  obedienței față de autoritate, cu efecte teribile în viitor.  Generația copiilor din film va deveni  generația  adulților din Germania anilor 30. Putem bănui, deci, că  “lucrurile ce s-au întâmplat în această țară” s-ar putea referi  la maturitatea  unei generații tulburată și hipnotizată de svastica nazistă.

În încercarea lor de a controla individul și a forma omul nou, totalitarismele secolului trecut au preluat și absolutizat paradigma de educație autoritaristă a secolului al XIX-lea, transformând-o într-un eficient instrument de atomizare a societăților, de distrugere a solidarităților tradiționale și de înregimentare a maselor.  Raportul de putere  dintre  dictatorii totalitari și mulțimile uniformizate s-a perpetuat la nivel educativ parental și școlar sub formele anchilozate ale arbitrariului și condiționării. Viziunea pesimistă a ideologiilor totalitare față de natura umană decăzută ce trebuia “îmbunătățită” fie printr-o eugenie criminală sau printr-o la fel de criminală luptă de clasă, s-a reflectat și asupra educației.  Or, conform psihologului american Alfie Kohn, unul dintre criticii contemporani ai modelului educativ autoritarist, “cei ce au o viziune negativă asupra naturii umane au o tendință mai mare de a fi autoritari cu propriii copii.” (A.Kohn, Parenting necondiționat, pag.92.) Educația în famile și școală în aceste sisteme represive se fundamentează pe o nemulțumire originală  față de subiectul educabil, nemulțumire ce va uza de intransigența comenzii  venită de la o instanță depozitară a adevărului absolut, în detrimentul unei colaborări persuasive cu subiectul decăzut la singurul nivel acceptabil, acela de executant.

România comunistă nu face excepție de la acest scenariu  paideic, iar nostalgia față de Epoca de Aur îmbracă  și formele unei nostalgii față de vremurile în care “se făcea școală” sau în care tinerii aveau  “respectul” față de autoritate, astăzi pierdut. Comunismul românesc și-a țesut insidios rețeaua de condiționări în care a capturat atât familia cât și școala. Uniformizarea  (a fi asemeni celuilalt și “a fi uniți”) s-a grefat pe o mai veche admirație față de autoritate a societății românești și pe apartenența tradițională, organică, la comunitate (“a fi în rândul lumii”) Familia și școala și-au dat mâna și au colaborat pentru executarea unei duble coerciții care a produs generații de copii “cuminți”, eficienți, cu un apetit  pentru competitie indus de ierarhizare și condiționare.  Au avut de suferit, astfel, cooperarea, empatia și solidaritatea fără de care o societate nu poate genera civismul unor proiecte de grup.

Astăzi, asistăm la o ciocnire de generații între cea a decrețeilor (părinții) și generația internetului și facebook-ului. Formați atât la școala cât și acasă pe sechelele  modelului autoritar al instanței legitime și omnisciente, copiii continuă să  primească la școală aceeași educație predominant informală, ex cathedra, masificatoare, astfel încât ei migrează din ce în ce mai mult spre spațiile virtuale, aparent securizante, unde găsesc posibilitatea eliberării de rigori inadecvate stilului de viață la care aspiră. “A fi cuminte”, disciplinat, “a sta în banca ta”, a nu pune întrebări  sunt atitudini ce definesc imperativul categoric al sistemului de educație de la noi în ciuda unor realizări insulare într-un sistem haotic, inertial, lipsit de măsuri eficiente și  vizionare pe termen lung.

La acuzațiile  că diminuarea autorității și a condiționării în educație duc la o liberate anarhică și distructivă,  Alfie Kohn propune în lucrările sale (excelent valorificate în interviul pe care Cătălin Ștefănescu l-a luat autorului, disponibil pe site-ul emisiunii Garantat 100%, ediția din 16 decembrie 2013), o educație bazată pe cooperare și încredere față de copil, dublată de o veghe discretă pentru prevenirea unor derapaje periculoase. Un exercițiu dificil pentru educatori, dar o provocare de care avem nevoie pentru a înfrâna isteria puterii legitime inoculată în decenii de condiționare. Binele dezirabil prin educație nu e un corpus dogmatic imuabil,  ci un set de valori aflat într-un perpetuă stare de under construction. Numai așa educația evită căderea în dresaj și își capăta dimensiunea umanistă și pluralistă.

Un experiment de fatal dresaj ne prezintă un alt film, tot german, Die Welle (Valul), 2008, regia Dennis Gansel. Un curs opțional dintr-un liceu german, având ca temă Autocrația, e pus în scenă de profesorul-regizor ca o experiență live a ceea ce înseamnă raporturile interumane într-un sistem autocratic (a fost evitată sintagma totalitar considerată probabil mult prea forjată). Feed-back-ul cursului e halucinant: înregimentarea elevilor de la curs sub forma unei mișcări isterice și radicale (Valul) care, în ciuda disidenților, proliferează și produce fanatici. Altoit pe complexe de personalitate,  fanatismul erupe atunci când cel mai devotat “soldat” al proiectului are o criză încercând să mențină mișcarea amenințată de disoluție  și pentru asta încearcă să ucidă pentru ca, în final, ritualic, să se sinucidă în fața unei mulțimi halucinate. Și în această peliculă revine motivul purității primordiale  a Albului în uniformele (“cămășile”)  pe care membrii mișcării le adoptă ca veșminte ale aderării la Idee.

În final, să-i dăm din nou cuvântul lui Alfie Kohn:  “Mult mai important decât ce simțim pentru copiii noștri este felul în care ei percep aceste sentimente și cum îi tratăm noi. Ceea ce duce la anumite efecte e felul în care un anumit comportament e înțeles de persoana care e ținta acestui comportament.”