Profesor, savant şi gânditor critic, Paul Cornea întruchipează, de decenii, în Universitate şi în afara ei, puterea de iradiere intelectuală şi etică a umanismului. Creator de şcoală, capabil de a aduna în jurul său un mănunchi de energii, pedagog ce refuză emfaza şi istoric/ teoretician literar ce respinge falsele certitudini, Paul Cornea este, în secolul dominat de fanatismul teribil al lui Leo Naphta, vocea de echilibru şi de lumină a lui Settembrini, iluministul ce se încăpăţânează să proclame dreptul raţiunii de a înfrunta demonii şi întunericul.
Şi poate că acest curaj de o calitate rară explică geneza cărţii de convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, “Ce a fost.Cum a fost”. Dialogurile cu interlocutorul său sunt, aşa cum sugerează Paul Cornea însuşi, o alternativă la dicţiunea monologală a memoriilor clasice. Polifonice şi contrapunctice, inspirate, poate, de modelul imaginat de Ion Vianu şi de Matei Călinescu în “Amintiri în dialog”, paginile lui Paul Cornea sunt încercarea, temerară şi stenică, de a confrunta propriul trecut, sub semnul tentativei de a investi cu sens o experienţă de viaţă şi de angajare ideologică.
Oprite la pragul lui 1989, conversaţiile cu Daniel Cristea-Enache nu sunt doar una dintre cele mai importante depoziţii despre dinamica devenirii intelectuale sub comunism, dar şi o meditaţie în marginea potenţialului de ispitire şi de seducţie al utopiei. Bildungsroman scris cu mână sigură de prozator, saturat de portrete şi de analize memorabile, “Ce a fost, Cum a fost” devine punctul de încununare al unei ilustre cariere şi parte centrală din moştenirea pe care secolul XX o poate lăsa celor de mâine, ca o piatră de hotar.
Comunist ilegalist şi membru al aparatului de stat şi de partid, fidel unei credinţe care se fondează pe căutarea demnităţii şi justiţiei sociale în anii care urmează regimului antonescian, Paul Cornea devine, în această cronică remarcabilă, personajul a cărui trecere de la orbirea ideologică auto- indusă la luciditatea umanistă a libertăţii este examinată şi documentată, minuţios. Adeziunea la comunism, redată contextului ei generativ, este reflexul unei îndrumări către limanul de certitudini etice şi intelectuale pe care îl oferă marxismul şi leninismul, în anii postbelici. Vraja lui Marx, cel din textele sale canonice, ţine de abilitatea de a fi constituit o dogmă care să unească pasiunea utopică cu rigurozitatea ştiinţifică. Cei ce calcă pe urmele lui Lenin merg pe drumul ce a condus Uniunea Sovietică la marile sale victorii. Notaţia lui Paul Cornea este esenţială: pentru mulţi, antifascismul este anticamera ce pregăteşte aderarea la organizaţiile comuniste.
Excepţională prin luciditate şi nuanţare, analiza condiţiei antropologice a celui care alege să creadă în Partid, suspendând simţul critic şi învestindu-se în misiunea revoluţionară, este similară prin anvergură şi profunzime cu o întreagă literatură central şi est-europeană. Religie politică, în accepţiunea dată de o serie de contribuţii canonice, comunismul confiscă şi devoră, întemeiat pe ataşamentul fără de fisură în ipotezele şi în justeţea cauzei sale.
Simbolic, trezirea, progresivă şi dureroasă, din acest somn dogmatic indus de pasiunea revoluţionară se produce sub impactul contactului cu realitatea patologiei politice a stalinismului. De la vizita la congresul Comsomolului din 1949 la şocul raportului secret al lui Hruşciov, eliberarea de sub vraja acestei credinţe se face treptat, căci nimic nu este mai traumatic decât revelaţia naturii demonice a ordinii care pretinde a se fi ridicat din devotament faţă de natura umană şi faţă de progres. Dublul limbaj, teroare, atomizarea, presiunea birocratică sunt semnele imersiunii în acest univers al socialismului sovietic. Destalinizarea ratată de după 1956, în economia căreia geniul malefic al “perfectului acrobat”, Leonte Răutu, joacă un rol privilegiat, este piatra tombală aşezată peste speranţele de a salva nucleul pur al comunismului. Procesul public la care Paul Cornea este expus ipostaziază disponibilitatea partidului de a trata fiinţa umană ca pe un obiect lipsit de relevanţă, ca pe bucată de plastilină inanimată. Primăvara de la Praga închide acest parcurs al dezvrăjirii.
Desprinderea de utopie este, pentru Paul Cornea, ca şi pentru atâţia dintre intelectualii central şi est-europeni, debutul efortului delicat şi temace de a–şi croi un parcurs în afara tiraniei dogmei. Vocaţia de profesor şi de savant este expresia, palpabilă şi dramatică,a ruperii de trunchiul leninist. În anii stalinismului naţional, Paul Cornea elaborează nu doar studiile sale fundamentale, ci şi elementele eticii personale dominate de imperativul autonomiei şi al criticismului. Pentru toţi cei care fi tentaţi să mai ridice socluri pentru statuile veacului trecut, “Ce a fost. Cum a fost” este antidotul la rătăcire şi la fanatism. Timbrul lui Paul Cornea este vocea umanismului ce a traversat vămile încercărilor, triumfând, în pofida a toate şi a tuturor.
1) ”Ce a fost.Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache”, editura Polirom, Iaşi,2013.
