Insula Scheletului, așa cum a desenat-o Robert Louis Stevenson în romanul său cu pirați.
Ilustrația poate fi considerată ea însăși drept o hieroglifă reprezentativă
din harta uriașă a imaginarului pirateriei.
Scriitorului scoţian Robert Louis Stevenson a dat un extraordinar spectacol cu figuri de piraţi, cu cel mai mare şi mai de durată impact cultural în imaginarul de gen. Deși a fost precedat de alți autori ai epicului pirateresc (Daniel Defoe, The King of Pirates, 1719 și Captain Singleton, 1720; Byron, The Corsair, 1814; Walter Scott, The Pirate, 1821), nimeni nu a dat un tablou al subiectului atât de bogat în detalii și în puncte istorice de referință. În vremea sa, pirații deveniseră deja, în percepția publică, din tâlhari marini de temut, figuri romantice idilizate. Inspirat în primul rând de legendele din cărțile lui Alexander Exquemelin și Charles Johnson, cu încărcătura lor istorică alterată deja de imaginaţie, Stevenson a publicat, în 1883, romanul Treasure island (Insula comorii). Povestea are acţiunea plasată în Anglia secolului XVIII (Epoca de Aur a pirateriei, conform mainstream-ului științific), într-o insulă caraibeană neprecizată, adunând toate referinţele de bază ale temei: piraţi sângeroşi, cu picior de lemn și papagal pe umăr, autoritari reprezentanţi ai legii, un tânăr naiv, curajos şi gata de maturizare, o corabie, o insulă tropicală, o hartă încifrată, un cufăr căutat, o comoară îngropată, o călătorie pe mare, câteva lupte pe punte şi pe uscat. În plus, destulă tensiune și mister, ca să poată trezi curiozitatea cititorilor de toate vârstele. Romanul e cel mai des invocat reper când e vorba de imaginarul pirateriei, de ceea ce literatura anglo-americană numește ”fiction and travel books”, ”novels of adventure”.
Stevenson a avut o bogată experiență a vieții pe mare, care a venit din călătoriile făcute cu tatăl și bunicul său, ingineri în Lighthouse Commission, dar și din călătoriile proprii. Tururile îndelungi făcute cu iahturile și vasele mai mari pe lângă coastele Scoției, Franței, peste Atlantic și Pacific și-au pus amprenta asupra imaginației autorului și au dat sursa autenticității descrierilor din Treasure Island. Ultima parte a vieții și-a petrecut-o pe insula Samoa, din Pacific, deci într-o insulă tropicală din Mările Sudului, așa cum e cea din romanul său. Opțiunea pentru acest tip de literatură nu e chiar inexplicabilă, în plină epocă victoriană a progresului științific și a extinderii glorioase a Imperiului Britanic. Romanul era genul preferat al clasei de mijloc, devenită consumeristă, snoabă și avidă de senzațional ieftin, într-o vreme a contradicțiilor sociale, a crizei morale și a amestecului de mândrie națională, speranță, îndoială și pesimism. Precizia realistă a detaliilor era căutată, fie și în episoadele din revistele în fascicole, chiar dacă ea se grefa, încă, pe idealizări romantice. Lumea ”așa cum este” sau ”așa cum a fost” constituia contraponderea celor prea multe aparențe artistice, întreținute în literatura anterioară. Stevenson nu a făcut decât să-și valorifice experiența, să-și materializeze fantasmele marine și să se conformeze paradigmei estetice a epocii sale. A mai scris și alte câteva texte legate de călătoriile pe mare și de aventurile trecutului istoric, plus cunoscutul roman gotic Dr. Jekyll and Mr. Hyde, veritabil thriller victorian.
Acțiunea din Treasure Island include recuzita integrală a Epocii de Aur a pirateriei, background-ul, caracterele, prezențele obiectuale, acuratețea istorică, toate se încadrează ca niște piese de puzzle în timp, de unde, ca o secvență-ansamblu, romanul își decupează scenele. Tânărul Jim Hawkins, orfan de tată, ține un han pe malul oceanului, împreună cu mama sa. Apariția unui misterios marinar bețiv, Billy Bones, tulbură tihna traiului celor doi întreprinzători cinstiți, căci se comportă violent și, cel mai important, are un cufăr pe care-l caută un grup de foști pirați din echipajul înfricoșătorului căpitan Flint. Harta găsită în cufăr ajunge, prin Jim, la câteva autorități locale, după ce pirații conduși de Black Dog sunt înlăturați într-o teribilă confruntare nocturnă. Doctorul și judecătorul Livesey, împreună cu Squire Trelawney și comandantul Smolett conduc goeleta Hispaniola spre insula desenată pe harta lui Flint, pentru a-i dezgropa comoara. Acolo lucrururile iau întorsături surprinzătoare, se dau lupte, se schimbă taberele, iar bucătarul Long John Silver se arată cel mai inteligent și mai șiret dintre toți protagoniștii. Cu ajutorul lui Benn Gunn, părăsit, odinioară, pe insulă, Jim și prietenii săi scapă de pirații din echipaj și pun mâna pe comoară. În final, cu atâta bogăție în buzunare, tuturor li se deschid noi orizonturi.
Fascinante sunt, înainte de toate, personajele: defunctul căpitan Flint, bucanier amator de rom, care lăsase moştenire o comoară îngropată pe o insulă şi o hartă secretă a ei; alcoolicul Billy Bones, deţinătorul hărţii, ascunse în cufărul său, avertizat prin semnul „peticului negru”; inteligentul şi maleficul Long John Silver, cu un picior de lemn şi un papagal pe umăr; orbul Pew; violentul Black Dog; Israel Hands, fostul tunar al lui Flint; Ben Gunn, părăsit pe insula comorii şi prim descoperitor al ei; severul Livesey, doctor şi magistrat local; guralivul Squire Trelawney, mare proprietar şi judecător de pace; Alexander Smollett, sobrul căpitan al goeletei Hispaniola; Jim Hawkins, adolescent gata de formare.
Multe dintre scenele, portretele, și focalizările obiectelor din roman sunt demne de un documentar despre era pirateriei anglo-americane, în variantă ficțională. Primul portret al piratului Billy Bones are, în deschiderea poveștii, toate datele imaginare ale tâlharului de mare: părul terminat într-o codiță lungă până la umăr, mâinile noduroase, umflate, murdare și cu unghiile rupte, chipul brăzdat de o cicatrice făcută de o tăietură, un cuțit, la cingătoare (de fapt, o scurtă sabie de abordaj), îmbrăcămintea unui pirat clasic (haină albastră, peticită, tricorn), un cufăr și un ochean cu care scrutează zarea, dependența de rom, obiceiul de-a fredona un vechi cântec marinăresc și de-a spune povești îngrozitoare, la beție. În delirul său se amestecă, adesea, incoerent, Insula Tortuga și Indiile de Vest și, mai presus de toate, pare că descinde dintr-o Anglie a lupilor de mare, recuperabilă numai prin rememorare. Narațiunea autoreferențială sporește autenticitatea relatării și, alături de alternanța naratorilor (în capitolele 17 și 18 vorbește doctorul Livesey) și de repetatele intenții ale lui Hawkins de a evada brusc și inexplicabil din logica faptelor, constituie un procedeu anticipativ al prozei moderne. Misterul înconjoară totul, de la început, frânturile de povești brutale cu pirați, cufărul mereu închis, izolarea marinarului, frica așteptării unui bărbat cu un picior de lemn și cu un mesaj terifiant întrețin din plin curiozitatea cititorului. Din desfășurarea evenimentelor, văzute prin ochiul încă naivului narator Jim Hawkins, aflăm că în spatele foștilor camarazi de punte ai lui Bill și Câine Negru se află o corabie, călătorii prin locuri exotice, un căpitan înfricoșător, Flint, și o comoară ascunsă, pe care o râvnește toată lumea. Neuitatele aventuri piraterești sunt completate, ulterior, de notațiile lacunare din carnetul găsit în carnetul lui Bill (prădări de vase, poziții geografice misterioase, împărțiri ale prăzilor), de frânturile spuselor marinarilor de pe Hispaniola, auzite clandestin din butoiul cu mere și de cârâielile papagalului bucătarului Long John Silver, el însuși martor la nenumărate ticăloșii pe mare. Sunt pomenite nume celebre de căpitani, Roberts, England, nume de vase cunoscute drept corăbii de pirați — Royal Fortune, Walrus, porturi și insule ca Madagascar, Malabar, Surinam, Providence, Portobello. Umbrele spectrale ale lui Flint și Blackbeard plutesc amenințător deasupra întregii derulări a romanului și, afirmă Silver, la un moment dat, toți pirații pe care-i cunoaște au murit de beție, sărăcie și violențe.
În jurul hanului, pe corabie, pe insulă acțiunea e redată în imagini cinemascopice, puternic colorate și acompaniate sonor. Scena intrării orbului Pew și a celorlalți în han, de pildă, e proiectată ca o secvență de film cu puternic impact perceptiv: lumina lunii, geamurile galbene, în noapte, conturul colinelor, vuietul și mirosul mării, ghicite undeva, aproape, țăcănitul pașilor și al bastonului personajului, mârâitul rău prevestitor al lui Bill. La fel de realizate sunt tabloul portului Bristol și al marinarilor în mișcare, de dinaintea plecării în călătorie; stampa marină văzută pe geamurile deschise ale cabinei mari de la pupa Hispaniolei (luna sclipind în apă, dâra de spumă lăsată de vas); cadrul cu cei doi pirați morți și ajunși pe fundul apei, lângă corabia preluată de eroul narator, lângă insulă.
Fără îndoială, cel mai remarcabil dintre caractere e cel întruchipat de Long John Silver, el e prototipul tuturor piraților imaginari din cărți și din filme și nu are egal decât, poate, în figura Căpitanului Hook din Peter and Wendy (1911) a lui J. M. Barrie. Sursa tuturor acestora ar putea fi portretul lui Blackbeard din celebra Istorie a lui Charles Johnson. Dacă portretul său fizic pare comun oricărui marinar trecut prin furtuni și aventuri lângă catarg (piciorul de lemn, deplasare în cârjă), cel moral întruchipează idealul solitar al oricărui pirat. Majoritatea piraților au fost, prin definiție, niște risipitori, însingurați abrutizați de alcool și promiscuitate, Silver, însă, e ceea ce și-ar fi dorit orice pirat care a avut ceva noroc cu prăzi bogate și a scăpat de brațul legii: un mic afacerist în retragere. Cu un cont în bancă, a deschis o cârciumă pe chei, arătând prosper, căci a păstrat banii din ”activitățile” de tinerețe și i-a investit. E căsătorit cu o femeie de culoare, adulmecă obsesiv mirosul de apă sărată, e vizitat mereu de foștii camarazi de punte, e aureolat de eroismul sub comanda unui vestit amiral și are un papagal care pomenește despre vremurile glorioase ale pirateriei. Disimularea, discreția, relaxarea existențială și insesizabilul protest social sunt valorațiile unui chip în care marginalitatea se îmbină perfect cu un posibil centru de iradiere colectivă. Spre deosebire de brutalul Israel Hands, care consideră că din bunătate nu poate ieși nimic folositor, Silver manifestă o concilianță cu repercusiuni foarte utile pentru desele schimbări de situație din propria-i viață. El are certe calități de lider, e votat căpitan de restul oamenilor, când vine momentul unei acțiuni, are autoritate, vorbește cu tâlc, posedă o enormă experiență de supraviețuitor și știe să întoarcă mereu lucrurile în favoarea lui. Nu întâmplător o parte din comoară ajunge la el și reușește să scape ca prin minune de o eventuală judecată pentru revoltă la bord și piraterie. Figura complexă a personajului are, cel mai probabil, surse imaginare diverse, alcătuit dintr-o sinteză a trăsăturilor tipologiei piratului din Epoca de Aur. Deși un specialist al fenomenului precum David Cordingly afirmă că autorul ar fi luat-o din cartea lui Ch. Johnson și ar fi combinat-o cu trăsăturile unui original prieten poet, W.E. Henley, chipuri de pirați întâlnim destule în Istoria johnsoniană, pentru a mai fi nevoie și de sprijinul realității biografice auctoriale.
Inventarul scenografic al romanului confirmă și el decupajul Epocii de Aur a pirateriei. Conținutul cufărului lui Bill, de exemplu, dezvăluie obiecte familiare unui marinar de carieră: un rând de haine curate, nepurtate vreodată (răgazurile unei legitimări ”legale”, prin porturi și printre oameni obișnuiți, erau puține și riscante, la tâlharii de mare); cvadrant (vechi instrument de navigație, anterior sextantului); cană de cositor; păpuși de tutun; două perechi de pistoale (din cauza singurului foc posibil la armele cu cremene și a timpului mare de reîncărcare, era nevoie de mai multe pistoale, pentru un atac eficient); un lingou de argint (capital monetar universal pentru zile de penurie); un ceas spaniol; bijuterii; busole montate în alamă (capturi din jafuri); scoici exotice (semne ale călătoriilor îndepărtate și ale nestatorniciei). Corăbiile pomenite în roman sunt, de asemenea, specifice sec. XVIII. Pirații care au scăpat din confruntarea de la cârciuma Admiral Benbow au fugit cu un ”cutter” sau cu un ”lugger”, conform terminologiei originale din roman, o ambarcațiune mică, ușoară, cu un singur catarg și velatură mixtă, asimilabilă unui sloop, corabia clasică a piraților. Hispaniola e un ”schooner” modificat în goeletă, o corabie cu două catarge, vele pătrate (transversale pe trinchet), aurice (trapezoidale — rande) și latine (focurile și velastraiurile). Arhitectura ei implică, după descrierea naratorului, dunetă joasă, obținută prin înălțarea cabinelor originale de la pupa, și teugă, pentru un loc mai larg al echipajului de rând.
Insula unde Flint și-a îngropat comoara e menționată în roman cu numele ”Insula Scheletului”, neidentificabil în realitate, dar direcția urmată de Hispaniola (S-S-V, dinspre Bristol) indică drept posibil un loc din arhipelagul Caraibelor. Geografia lui, desenată de însuși Stevenson ca o hartă inclusă în poveste, oferă o concentrare simbolică maximă și reprezintă o contopire între tema spațiului marin exotic-misterios și tema corabiei, ca vehicul emblematic. Trei coline se numesc, nici mai mult nici mai puțin decât ”trinchet”, ”catargul mare” și ”artimon”; locul cel mai prielnic de staționare a unui vas se numește ”Ancorajul căp. Kidd”; o altă colină poartă numele ”Ocheanul” și servește ca loc de aprovizionare cu apă și de curățare a carenei.
Un aspect legat de poziția politică a piraților merită și el menționat. Când tâlharii răzvrătiți bombardează pavilionul din coliba întărită, unde se refugiaseră Livesey, Smollett, Trelawney și restul echipajului loial, steagul Angliei e ridicat pe stâlp, deci agresiunea e împotriva statului, împotriva autorității oficiale. Pe catargul Hispaniolei e arborat drapelul cu craniu și oase, o subliniere clară a părților beligerante. Să nu uităm, un motiv important al intrării în piraterie era nemulțumirea față de legalitatea emisă de stat!
Multe dintre personaje şi locuri sunt reconstrucţii imaginare după modele reale sau preexistente. Admiral Benbow, numele tavernei aflate în proprietatea mamei lui Jim Hawkins, era numele unui amiral englez din „Războiul Succesiunii Spaniole”. Israel Hands fusese un membru al echipajului de pe vasul lui Blackbeard și apare ca ”iertat” în Istoria lui Johnson. Hispaniola se numea o insulă rău famată din Caraibe. Ben Gunn avusese destinul lui Alexander Selkirk, marinar scoțian părăsit timp de patru ani de căpitanul William Dampier pe insula Juan Fernández, din Pacific, între 1704-1708 (el a fost prototipul real al personajului din Robinson Crusoe, romanul din 1719 al lui Daniel Defoe). Long John Silver trimite la un marinar de pe Royal Fortune, vasul lui Bartolomew Robert, căruia chirurgul i-ar fi amputat un picior. De altfel, şi Bartholomew Roberts, şi Blackbeard, şi William Kidd, şi Edward England, şi Howell Davis sunt nume de piraţi identificabili istoric, pomeniţi în roman. Cântecul murmurat adesea de personajele negative de pe puntea Hispaniolei e celebru în folclorul tâlharilor de mare şi pomeneşte, eufonic, de câteva „accesorii piratereşti”: „Fifteen men on the dead man’s chest / Yo-ho-ho, and a bottle of rum! / Drink and the devil had done for the rest / Yo-ho-ho, and a bottle of rum!” ”Cufărul omului mort” se materializează aievea, până la urmă, în poveste, căci, după moartea lui Bill, provocată de cantitatea uriașă de rom ingerat, e căutat atât de Jim și de mama lui, cât și de foștii camarazi de punte ai piratului defunct.
Referințele de bază ale imaginarului pirateriei, din povestea lui Stevenson — hărți, corăbii negre, insule tropicale, piciorul de lemn, papagalul pe umăr — nu sunt totalmente inventate. Piciorul de lemn constituia o infirmitate des întâlnită printre marinari și pirați, ca și proteza unei mâini cu cârlig, într-o vreme când singura salvare de la infecție era amputarea membrului afectat. Un asemenea marinar nu mai putea fi pe deplin capabil de munca pe punte, așa că i se putea distribui o sarcină mai adecvată, aceea de bucătar, exact cea pe care o îndeplinește Long John Silver. Papagalul era un suvenit original, vorbăreț, colorat și simpatic, ușor de purtat și de întreținut la bordul unei corăbii.
Chiar dacă pirații nu aveau timp nici să deseneze hărți detaliate, nici să-și îngroape comoara (în cazul în care ar fi strâns una) pe vreo insulă secretă, avem, în romanul lui Robert Louis Stevenson, cea mai bună sinteză epică a imaginarului pirateresc din toate timpurile şi el va sta la baza tuturor reprezentărilor temei. Două ediţii americane ale poveştii din Treasure Island au beneficiat de o grafică excelentă, care au consacrat, vizual, pentru totdeauna, figuri de piraţi şi scene din viaţa lor: cea din 1911, ilustrată de N. C. Wyeth, şi cea din 1915, de Louis Rhead. I-a mai egalat un alt mare grafician american, profesor al lui Wyeth, Howard Pyle, care a publicat în 1921 propria colecţie de legende piratereşti, ilustrată de el însuşi, sub titlul Howard Pyle’s Book of Pirates (am reprodus coperțile lor într-un articol mai vechi pe aceeași temă, aici, pe Lapunkt). Desenele lui, ca și cele ale lui Wyeth, vor însoţi adesea referințele la ticăloşii jefuitori de corăbii şi tăinuitori de comori și vor creea, o dată pentru totdeauna, imaginea lor romanțată. Ea a trecut inclusiv în filmele și în toate expresiile pop ale genului.
