Despre „culpa evreiască” – cu François Furet şi Ernst Nolte(2)

Arguția lui Nolte e marcată de o subtilitate cumva avocățească: ideile sale atât de ingenios prezentate pot trece adesea drept „obtuze”. În punctul lor maxim dau senzaţia comună de „disculpare” a istoricei „vine” a germanilor în ceea ce priveşte Holocaustul. În ţări cum e România, de altfel, o astfel de subtilitate are puţine şanse să fie înţeleasă din pricina culpei difuze pe care o resimt românii, ca foşti aliaţi ai Germaniei hitleriste, dar şi a naţionaliştilor primitivi care resping total ideea de antisemitism la noi, în variile lui forme. Totuşi, Furet consideră, poate pe bună dreptate, că pasiunea naţionalistă a germanilor i-a făcut să meargă până la capăt în „aventura hitleristă” şi că acest liant a fost abil fertilizat de un Hitler capabil să-i convingă de faptul că aparţin „rasei de stăpâni”. Astfel, în numele acestei teorii – ce continuă să facă „victime” chiar printre savanţi contemporani, cum este cazul lui James Watson, laureat Nobel, care a susţinut că rasa determină inteligenţa, drept care a fost concediat de la universitatea unde preda! –, armata germană a fost cea care a întreprins masacrul evreilor europeni. Nolte replică spunând că lui Furet nu i-ar conveni poate să citească în presa de extremă stângă din Franţa cum poliţia franceză a participat îndârjită la deportarea evreilor francezi! Tocmai acel „nucleu raţional” de care vorbeşte Nolte este criticat de Furet, care-i aminteşte că există credinţe nebuneşti ce par inteligibile. Dacă evreii, continuă Furet, au fost şi lideri ai capitalului occidental, dar şi în mişcările comuniste din Europa, asta nu justifică tipul de crimă comis împotriva lor. Acest tip de judecată falacioasă nu justifică prin nici o „raţiune inteligibilă” Holocaustul. Furet are pur şi simplu dreptate atunci când conchide astfel: „dacă-i lichidăm pe evrei, nu înseamnă că ne vom debarasa atât de comunism, cât şi de capitalism”!

Nolte replică arătând că poate decela mai multe căi care duc de la „raţional” la „iraţional”, insistând asupra faptului că în Europa secolului XIX au existat spirite raţionaliste care credeau că socialismul şi capitalismul sunt feţele aceleiaşi medalii, amândouă opuse statului creştin din tradiţia europeană. El emite ideea potrivit căreia evreii, bărbaţi şi femei, „au participat într-o proporţie peste medie la dezvoltarea intelectuală, ca şi cea a organizaţiilor, a ideologiilor şi a mişcărilor socialiste din Europa, apoi la cucerirea puterii şi la prima fază a dominaţiei bolşevice din Rusia”. Arată, imediat, că majoritatea oamenilor de ştiinţă laureaţi ai Premiului Nobel sunt evrei, ceea ce semnifică un titlu de glorie, evident. Dar dacă, printr-o întorsătură a istoriei, s-ar acutiza o tendinţă antiştiinţifică, ceea ce numim „opinia publică” s-ar putea radicaliza. Este exclus, continuă Nolte, ca vreun fanatic să poată afirma cu temei că ştiinţa ar fi de origine evreiască: „un fenomen mondial ca ştiinţa nu poate fi imputat activităţii unui singur popor, care, oricât ar fi de înzestrat, îi este, de fapt, cauză”. Acest tip de trecere de la raţional la iraţional s-a putut face în secolele trecute, atunci când, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, adversarii socialismului au constatat că fondatorii socialismului sunt Marx şi Lassalle. Adică, doi evrei. Dar nu atunci au început acuzele, ci după ce bolşevicii au luat puterea. Atunci, abia, când s-a produs conversia unei „întrebări raţionale” într-una „iraţională”, s-a constatat cine sunt cei „responsabili de bulversare”. Lupta împotriva socialismului marxist, adică a „modernităţii însăşi”, s-a acutizat în timp şi astfel a apărut „problema evreiască”. Nolte ne spune că în istorie, între timp, îşi făcuse debutul un antisemit fanatic care, „din motive care nu aveau de-a face cu antisemitismul”, a ajuns stăpân al unui stat puternic care s-a grăbit să-i pedepsească pe evrei în numele unui antisemitism „modern”, mai degrabă decât în numele celui „creştin” (refuzul evreiesc de a recunoaşte divinitatea lui Cristos). Spune Nolte: fără apariţia lui Hitler nu ar fi existat soluţia finală. Şi explică asta prin ceea ce el numeşte „intenţionalitate” în istorie sau propune o dihotomie a culpei Germaniei: sunt crime care pot fi imputate naziştilor şi crime care trec în contul germanilor…

Pare uşor diferit de ceea ce gândeşte Lucian Boia în cartea sa despre Primul Război Mondial, în orice caz este exprimat cu alte nuanțe decât o face istoricul român în acest pasaj: „Nazismul e încă şi mai legat de circumstanţele Primului Război Mondial. Comunismul, chiar dacă a intrat la un moment dat pe făgaşul rusesc, era o aspiraţie mai veche şi oarecum universală (ca variantă a mitului vârstei de aur sau a recuperării paradisului pierdut). Şi-ar fi avut oricum istoria lui, măcar în planul ideal al utopiilor. Nazismul, oricât l-am apropia de constelaţia mai amplă a „fascismelor“, s-a dezvoltat strict pe teren german. Dar nu pe un teren german „nedeterminat“, ci pe terenul răvăşit de consecinţele războiului. Fără Primul Război Mondial, nazismul nu şi-ar fi aflat nici un loc în istorie.”

Însă, dacă citim un eseu al lui Furet (Pe marginea istoriei evreieşti contemporane, „Le Nouvel Observateur, 1976), publicat la noi volumul „Atelierul istoriei” (Corint, 2002), putem afla ceva surprinzător, inclusiv în privinţa „asimilaţionismului” pentru care Franţa se felicită de ceva vreme. El remarcă, după succesul cu care se laudă francezii în secolul XIX, că spre 1890 asistăm în Franţa la o explozie a unui antisemitism masiv şi organizat. Chiar şi aşa, după ce evreii îşi cuceresc dreptul de a participa în calitate de cetăţeni francezi la libertăţile oferite de Revoluţia Franceză, statutul lor de asimilaţi le creează probleme. Însă „probleme” au şi cei pentru care „deşteptarea naţională evreiască” ameninţă privilegiile francezilor ca atare (Jurnalul lui Drieu la Rochelle, excepţional sub aspect literar, abundă în atacuri la adresa evreilor care au cucerit bastioanele puterii în Franţa interbelică). Pentru Michel Marrus (citat de Furet în „Atelierul istoriei”), reputat istoric, autor al unei cărţi dedicate evreilor în timpul afacerii Dreyfus, asimilarea este „firul conducător al unui antisemitism evreiesc”. Însă maximul de antisemitism îl arată francezii după 1940, prin regimul de la Vichy. Cei care acced la putere nu sunt instalaţi direct de către germani şi nici nu împărtăşesc o opinie de grup solid la adresa evreilor. Céline e foarte diferit de Doriot, iar acesta de Vallat. Franţa primise în anii ’20-’30 cei mai mulţi străini din lume, emigranţi în căutare de lucru, iar mai apoi şi refugiaţi politici. Cum insuccesele politice şi militare trebuie justificate, Franţa găseşte „ţapul ispăşitor”: evreii. Aici, Furet spune ceva extraordinar. Regimul de la Vichy moştenise deja lagăre de concentrare din timpul guvernului Daladier (silit să ţină sub observaţie străinii tot mai numeroşi, iniţial din tabăra republicanilor spanioli), astfel că le va folosi sistematic împotriva evreilor străini înainte ca Germania să le găsească recomandabile. Iată comentariul lui Furet: „Unul dintre episoadele cele mai ruşinoase ale acestei istorii este, de pildă, internarea mai multor mii de evrei germani refugiaţi în vara lui 1940 din zona ocupată, şi atât de disperaţi de internarea lor, încât unii li se adresează naziştilor pentru a le cere protecţie împotriva Franţei! Aceasta pentru că, până la finele lui 1941, politica lui Hitler vizează mai puţin exterminarea evreilor, cât alungarea lor din Germania.” În corespondenţa dintre Nolte şi Furet, istoricul german afirmă la un moment dat: „Eberhardt Jäckel s-a referit la faptul că există indicii conform cărora Göring, Goebbels, ba chiar şi Himmler ar fi fost rezervaţi cu primele execuţii în masă”. Iată o „viclenie a istoriei”, care nu diminuează însă cu nimic vinovăţia ulterioară a căpeteniilor naziste, chiar dacă, până în 1941, Furet are motive să remarce faptul că „închizându-i în spatele sârmei ghimpate de la Gurs sau de altundeva, în condiţii de suprapopulare şi insalubritate îngrozitoare, regimul de la Vichy se situează cu puţin înaintea calendarului german”.

Ce mi se pare că nu discută cei doi istorici este atacul fără precedent al maşinii de propagandă hitleriste nu numai la adresa iudaismului, ci şi la adresa creştinismului în general, celebrarea zvasticii şi tendinţa evidentă de a o înălța pe locul crucii cristice. Alegaţiile lui Hitler în această privinţă sunt atât de evidente, iar simbolistica răului se vede până în prezent în acţiuni clar orientate împotriva credinţei creştine.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *