Andrei Bodiu – un gând

Andrei Bodiu s-a stins din viaţă pe data de 3 aprilie în urma unui infarct, la vârsta de 48 de ani. Era cu 7 ani mai mare decât mine, însă m-am simţit făcând parte din aceeaşi generaţie cu el, chiar dacă nu era aşa. Trăisem în acelaşi timp, cu aceleaşi mituri, spunând aceleaşi bancuri, iritaţi de aceleaşi lucruri, aparţinusem Epocii de Aur cu bune şi cu rele.

Printre cele bune se află această nedisimulată dragoste pentru literatură, pe care Andrei a cultivat-o cu obstinaţie, în ciuda numeroaselor sarcini administrative care nu i-au stins bucuria de a trăi cu cărţile şi prin cărţi. Precum o parte din cei din generaţia sa şi-a dedicat cu devotament sinucigaş timpul unor constructe instituţionale, unor proiecte care au vizat deopotrivă îmbunătăţirea învăţământului românesc, dar şi transformarea Facultăţii de Litere din Braşov într-o facultate de elită. Şi spun sinucigaş pentru că asta reprezintă timpul furat literaturii în cazul unui scriitor atât de înzestrat, atât de talentat precum Andrei Bodiu.

Cartea sa, Direcţia 80 în poezia română, oferă ca şi Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu viziunea unui insider, a unui optzecist autentic. El însuşi un poet remarcabil, a păstrat acest spirit optzecist al unei tinereţi fără bătrâneţe, şi aş fi vrut să spun şi al unei vieţi fără de moarte. Am avut mereu sentimentul că am luptat în acelaşi război, un război al minţilor noastre. Este o mai veche camaraderie care dizolvă distanţele, un altfel de sensibilitate pe care o regăsesc la cei mai în vârstă care, paradoxal, îmi par mai tineri decât tinerii pe care-i cunosc. Tineri pentru că atunci când râd, râd cu tot sufletul şi râd laolaltă cu vechi amărăciuni, cu îndepărtate nostalgii, cu imagini impregnate de pe retina cinematografelor, un râs inteligent şi stenic, dar deopotrivă cald şi încrezător.

Cred că acest sentiment l-a transmis Andrei şi studenţilor lui, reuşind să creeze o frumoasă şcoală de literatură la Braşov unde majoritatea profesorilor erau şi scriitori. Autentici. Gheorghe Crăciun, Sandu Muşina, Andrei Bodiu. Pentru a nu-l pune la socoteală pe Caius Dobrescu şi adăugând un talentat istoric literar de nouă generaţie, Adrian Lăcătuş, format însă în acest admirabil cerc de prieteni. Nu surprinde pe nimeni notorietatea lor, şi pentru fiecare literatura era un fapt de viaţă, un fapt biografic. În cele din urmă, dacă ne dorim încă să-i (re)cunoaştem mai bine, le putem citi cărţile. Nu ezit să afirm că ei locuiesc pe deplin în aceste cărţi, că dacă dorim să mai conversăm cu ei, versurile lor, proza lor ne vor vorbi destul de bine despre cei care au fost, despre ce simţeau şi despre ceea ce i-a mişcat. Îmi pare că această voce mediumnică a cărţilor lor rămâne unica modalitate de a mai vorbi cu ei, armoniosă şi inevitabil incompletă. Lipseşte întotdeauna ceva, şi cu acea absenţă nu ne vom obişnui poate niciodată.

Nu mi-am pus niciodată problema de unde venea acest şuvoi de energie în ceea ce-l privea pe Andrei Bodiu, şi niciodată, dar absolut niciodată nu m-am gândit că ar putea fi epuizabilă. Andrei ne-a obişnuit prost, nu numai pe mine, dar şi pe alţii, pe prietenii lui în orice caz, să aşteptăm de la el această explozie de optimism şi bună dispoziţie, de permanentă căldură şi prietenie. El, cel care dă, noi, cei care primim. Şi se pare că el nu a făcut economie. Ultimul volum de versuri publicat se numeşte „Oameni obosiţi”. Realizez abia acum că în spatele pluralului se ascunde un singular şi chiar mai mult decât atât, o singularitate. Cea a alergătorului de cursă lungă care nu îşi poate închipui că ar putea abandona cursa indiferent de ce s-ar întâmpla. Nu-l pot vedea pe Andrei ca pe un înfrânt, nici după această căzătură groaznică nu-l pot vedea la pământ. A alunecat şi se va ridica îmi zic. Toţi cădem din când în când, şi la rândul lui, se va ridica şi o va porni întâi şchiopătând, apoi ritmându-şi mişcările cu acel suflu cu care ne-a obişnuit şi care poartă în el încrezătoare căldura speranţei.

Nu îmi pot concepe prietenii morţi, iar dacă în cazul lui Sandu Muşina dispariţia acestuia mi s-a părut neverosimilă ca un număr de iluzionism care a reuşit perfect, dar de la care aştept să se încheie şi din spatele cortinei să reapară prietenul cunoscut, în cazul lui Andrei Bodiu mi se pare absurd, mi se pare fantast, o superiluzie. Prin comparaţie cu una dintre acele minunate povestiri borgesiene acesta este doar unul dintre scenariile posibile, într-o lume posibilă, unul de care mă pot debarasa, pentru că în cel care doresc să fiu, Andrei Bodiu trăieşte până la adânci bătrâneţe şi împreună ne putem închipui la o bere spunând bancuri şi râzând cu detaşare gândindu-ne la modul ironic cum ar fi fost dacă ar fi murit la 48 de ani. Desigur, ar mai urma un pahar, o glumă şi sub un pretext oarecare Andrei ar spune că trebuie să se întoarcă acasă, iar unii l-ar mai ruga să mai stea şi l-am putea vedea ezitând şi avertizându-ne că e ultima bere şi până la urmă s-ar ridica şi l-am vedea îndepărtându-se. Singurul lucru cu care nu mă pot obişnui în acest exerciţiu de imaginaţie cu ochii deschişi este un singur cuvânt care a apărut între timp. Şi acela este DEFINITIV. Din acest moment, Andrei Bodiu se îndepărtează definitiv, însă drumul său nu se mai îndreaptă spre casă. Este un drum de ascunziş. Cu toate acestea, râsul său tonic îmi răsună în urechi. Ştiu precis că pentru el este cel mai potrivit fel de a-şi lua la revedere. Chiar şi pentru tot restul eternităţii.

Un comentariu

  1. Cecilia Bulai says:

    Omagiu domnului profesor
    Profesorii de literatură trebuie să aibă magie.
    Ei nu trebuie să te facă doar să îţi placă să citeşti, ci trebuie să te facă şi să înţelegi ce citeşti, să recunoşti ce citeşti, să ştii de care timp şi curent literar aparţine ceea ce citeşti.
    Asata a reuşit să facă domnul profesor Andrei Bodiu.
    A reuşit să vrăjească amfiteatrul pentru că a extras culoarea stilului şi valoarea începutului şovăitor de literatură română modernă.
    A reuşit să ne facă să pătrundem înţelesurile poeziei contemporane, descătuşată de rime şi măsuri, dar îmbrăcată în forme simple cu sensuri ascunse.
    A reuşit să ne facă să gândim altfel decât un cititor obişnuit, să filtrăm lectura prin gândirea criticilor literari, să recunoaştem stiluri, curente, vremuri ale scrisului românesc.
    Şi, nu în ultimul rând, chiar împotriva tendinţei selective a studentului zilelor noastre, a reuşit să ne determine să citim TOT ce aveam de citit, pentru că eram nevoiţi la examene să trecem prin „focul” recunoaşterii scriitorului, poetului sau operei literare dintr-o frântură de frază sau dintr-o strofă.
    Toate acestea au făcut din domnul profesor Andrei Bodiu un profesionist al meseriei şi un magician al înţelegerii scrisului românesc.
    Sunt mândră că am avut onoarea să îi fiu studentă.
    Dumnezeu să îl aşeze într-o altă lume a literaturii!

    Cecilia Metelescu
    masterandă la Facultatea de litere a Universităţii Transilvania din Braşov

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *