Dincolo de documente, dincolo de cifre, dincolo de filmele care au incercat să evoce acel aprilie 1994, genocidul din Rwanda înseamnă chipul direct şi teribil al ororii. Din aprilie până în iulie 1994, această ţară central- africană a devenit un uriaş câmp al morţii, între ale cărui limitele guvernul de la Kigali, asistat de miliţii şi de proprii săi cetăţeni, a aplicat o politică sistematică de exterminare a minorităţii tutsi, ca şi de lichidare a moderaţilor din comunitatea dominantă, hutu. Un mecanism fără precedent ca anvergură, ce evoca cruzimea khmerilor roşii, a fost imaginat cu un singur scop, aneantizarea unei întregi naţiuni şi crearea, din ruinele însângerate ale crimelor împotriva umanităţii, a unui popor rwandez hutu pur, omogen şi triumfător.
Aceste luni din primăvara şi vara lui 1994 sunt culminaţia unui conflict ce debutează o dată cu decolonizarea belgiană. Ura care va copleşi Rwanda este hrănită de valurile succesive de exil şi represiune ce urmează independenţei. Destinul comunităţii tutsi este marcat de relaţia ambiguă cu puterea colonială- pe urmele germanilor, belgienii preferă o administrare ce utilizează populaţia tutsi,monarhia şi aristocraţia ei ca pe instrumente privilegiate, conferindu-le un statut ce contrastează cu cel acordat majorităţii hutu.
O indirect rule, apropiată de cea practicată de britanici în Africa de Vest, un sistem ce consolidează poziţia tutsi şi face să se nască tensiunile de mai târziu. Anii 60 şi retragerea belgiană înseamnă o schimbare radicală de abordare. Europenii îi abandonează pe tutsi,în favoarea unei auto determinări fondate pe noua preeminenţă a majorităţii hutu. Rwanda îşi incepe parcursul postcolonial cu trauma războiului civil şi persecuţiilor.Acest stigmat îi va domina destinul, în decadele de până la genocid.
Genocidul din 1994 este pregătit de această exacerbare a rasismului şi radicalismului hutu. Rwanda nu face excepţie de la regula tragică a politicii africane. În absenţa unui patriotism civic, întemeiat de valori ce trec peste graniţe tribale, edificiul statal are ca unic sprijin recursul la supremaţia propriului grup. La Kigali, ideea de impărţire a puterii cu rebelii tutsi este considerată o trădare. Retorica pe care o pune în circulaţia RTLM, staţia de radio ce va fi un pivot al genocidului, evocă fanatismul implacabil al antisemitismului european. Populaţia tutsi este, invariabil, denunţată ca un inamic din interior, ca un duşman care subminează pacea şi soliditatea statului naţiunii hutu. Lunile din 1994 nu fac decât să traducă în crimă şi violenţă această invitaţie la exterminare. Transformarea violului în armă şi instrument de umilire/ degradare/ dezumanizare este justificată de portretizarea femeilor tutsi ca fiinţe a căror unică raţiune de a fi este coruperea bărbaţilor hutu.
Genocidul din Rwanda nu se încheie decât o dată cu succesul militar al Frontului Patriotic Rwandez. Rolul Naţiunilor Unite este, ca de atâtea ori, rezumat la observare şi la documentare. Europenii, ei, pot fi evacuaţi, pot fi strămutaţi, pot fi salvaţi din acest infern. Africanii, ei, sunt obligaţi să rămână, spre a fi cadavrele care populează pământul Rwandei. Tragedia din 1994 nu ar fi fost posibilă fără această indiferenţă complice a comunităţii internaţionale. Valul de sânge s-a întins, spre a acoperi oraşe şi sate, sub semnul mobilizării sanguinare şi al ferocităţii dezlănţuite.
La douăzeci de ani după aprilie 1994, povestea rwandeză nu are acel happy-end la care visează minţile corecte politic ale Hollywoodului. Reconcilierea este doar aparentă, iar regimul lui Paul Kagame nu admite decât un pluralism politic limitat. Drama din Rwanda a fost prologul marelui război în care a fost înghiţit şi Zairul vecin, după căderea Mareşalului Mobutu. Departe de a fi un capăt de drum, 1994 este doar o bornă în parcursul traumatic al Africii Centrale.
