Ceea ce devenise limpede, în ultimul deceniu al secolului, era că Alexander Pope avusese dreptate cînd sugerase că „studiul cel mai bun al omenirii este omul“ . Căci omul, ca fiinţă socială, avea în mod clar nevoie de îmbunătăţiri radicale. El era, într-adevăr, capabil să producă „miracole“ ştiinţifice şi tehnice pe o scară din ce în ce mai mare. Capacitatea de a crea noi substanţe a accele¬rat şi mai mult revoluţia în electronică şi în comunicaţii care începuse în anii ’70 şi devenea tot mai rapidă în anii ’80 şi ’90. Cum numărul circuitelor care puteau fi imprimate pe o suprafaţă dată creştea, calculatoarele şi computerele îşi sporeau capacitatea şi deveneau mai ieftine. Primul calculator de buzunar adevărat, la care omenirea lucra încă de pe vremea lui Pascal, la mijlocul secolului al XVII-lea, a fost produs de Clive Sinclair în 1972 şi costa 100 de lire sterline; în 1982 un model mult mai puternic costa 7 lire. Apariţia cipului de silicon a dus direct la crearea microprocesoarelor. În timp ce pînă atunci controalele electronice complexe trebuiseră să fie construite special pentru fiecare activitate, microprocesorul era un dispozitiv multifuncţional, care putea fi produs în cantităţi mari la un preţ mic. Apariţia sa a fost urmată, în decembrie 1986, de superconductorii la temperaturi înalte, materiale care îşi pierd complet rezistenţa faţă de curenţii electrici la temperaturi foarte joase. Acestea şi alte noi materiale şi procese nu numai că au lărgit frontierele înaltei tehnologii, făcînd astfel posibil tipul de sonde spaţiale pe distanţe lungi comune în anii ’80 şi la începutul anilor ’90, chirurgia modernă cu laser şi tehnica militară devastatoare folosită în Războiul din Golf, dar a introdus dispozitive produse în masă, cu costuri mici, care au afectat viaţa şi munca a sute de milioane de oameni obişnuiţi. Mecanismele video şi microdiscurile au transformat divertismentul popular. Telefoanele mobile şi telefoanele de maşină au dat muncii o dimensiune nouă şi adesea deloc atrăgătoare. Cablurile telefonice convenţionale au fost înlocuite cu cele cu fibre optice, ale căror semnale codificau ca impulsuri luminoase, au făcut posibilă purtarea a milioane de conversaţii telefonice şi funcţionarea a zeci de canale TV simultan, pe un singur circuit. În timp ce capacitatea computerelor specializate au facilitat guvernelor şi economiştilor să întreprindă calcule prodigioase în fracţiuni de secundă, word-procesoarele au transformat munca de birou în toate ţările avansate şi au fost folosite de cate¬gorii tot mai largi de oameni, pînă şi de umilii istorici ai lumii. Aparate uneori de o complexitate uluitoare au intrat acum şi chiar au început să domine viaţa maselor.
Cu toate acestea, la începutul anilor’90, mureau de foame la fel de mulţi oameni ca oricînd. Mai mult, multe inovaţii menite să sporească fericirea umană au sfîrşit prin a o diminua. În Occident, răspîndirea contracepţiei, într-o varietate de forme, şi disponibilitatea crescîndă pentru avort la cerere a adus averi firmelor farmaceutice şi clinicilor, dar, într-o societate hedonistă şi nechibzuită, nu a diminuat apreciabil numărul copiilor nedoriţi. Un fenomen izbitor şi negativ al anilor ’70 şi încă şi mai mult al anilor ’80 a fost înmulţirea „familiilor cu un singur părinte“, cum erau numite eufe¬mistic, în majoritatea cazurilor mame, de obicei dependente de ajutoare sociale, care îşi creşteau singure copiii. Aceşti copii defavorizaţi erau produsul promiscuităţii şi al divorţului de comun acord. Numărul copiilor nelegitimi, în societăţi care se pretindeau avansate, a crescut într-un ritm uluitor în anii ’80. În 1992 mai mult de un sfert din copiii care se năşteau vii în Marea Britanie erau nelegitimi; în anumite zone din Washington DC, capitala celei mai bogate ţări din lume, procentul era de 90%. Nu avea nici un rost să în¬cerci să pretinzi că familiile cu un singur părinte şi ilegitimitatea erau altceva decît rele sociale grave, distrugătoare pentru indivizii implicaţi şi dăunătoare societăţii, ducînd, cum în mod inevitabil au făcut în unele cazuri, la sărăcie cumplită şi la infracţionalitate. Ratele criminalităţii au crescut peste tot, alimentate de abuzul crescînd de alcool şi droguri. Era probabil ca extinderea dependenţei de droguri ilegale să fie stimulată atît de bogăţie cît şi de sărăcie. La sfîrşitul anilor ’80 se calcula că folosirea ilegală a drogurilor în Statele Unite aducea traficanţilor peste 110 miliarde de dolari anual. La 6 septembrie 1989, preşedintele Bush a anunţat planuri de reducere la jumătate a abuzului de droguri în Statele Unite pînă în anul 2000 şi alocarea a 7,86 mi¬liarde de dolari din fondurile federale pentru acest efort. Puţini şi-au exprimat încrederea în acest proiect.
O altă rană autoprovocată în ţările avansate a fost răspîndirea SIDA (sindrom imunodeficitar dobîndit). Originile acestei boli fatale şi aparent incura¬bile, care distruge sistemul de autoapărare împotriva infecţiilor al organismului, a rămas obscură chiar şi în anii ’90, în ciuda cercetărilor asidue. Se pare că s-a răspîndit cel mai repede în Africa neagră, unde heterosexua¬lii acţionau ca transmiţători. În Occident însă, ea i-a atacat în primul rînd pe homosexuali şi (într-o măsură ceva mai mică) pe cei care foloseau droguri. Ea era produsul abuzului de droguri şi, mai ales, al promiscuităţii homosexuale care, adesea în forme extreme, urmase legalizării homosexualităţii în anii ’60 şi ’70. S-a arătat că unii homosexuali bărbaţi aveau cel puţin 300 de parteneri sexuali într-un singur an, şi pe acest fundal boala s-a extins cu repeziciune.
Primele relatări despre gravitatea ei au apărut la 31 decembrie 1981, cînd s-a vorbit de 152 de cazuri, în special în San Francisco, Los Angeles şi New York; unul era un dependent de drog intravenos; ceilalţi erau homosexuali bărbaţi. La 13 octombrie 1985 Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat că boala atinsese proporţii epidemice. În februarie 1989 s-a anunţat public că celor ale căror rezultate la testul SIDA ieşeau pozitive li se refuzau asigu¬rările pe viaţă; alţii îşi pierdeau slujbele. Medicamente precum azidothymidina (AZT) erau folosite pentru a întîrzia (nu vindeca) evoluţia bolii, dar adesea cu efecte secundare cumplite. La 9 februarie 1989 s-a anunţat că în San Francisco se crease un nou anticorp, numit CD4; acesta promitea să întîrzie consecinţele fatale ale SIDA, uneori cu ani întregi, şi cu efecte secundare minime. Dar nu a apărut la orizont nici o posibilitate de vindecare, în ciuda unor cheltuieli şi eforturi imense. Incertitudinile în privinţa bolii au dus la crîncene dispute politice. Guvernele erau în mod special dornice să împiedice răspîndirea ei în întreaga comunitate şi cheltuiau multe milioane de dolari pe campanii publicitare menite să reducă promiscuitatea heterosexuală şi să încurajeze folosirea prezervativelor. Din nou a bene¬ficiat industria farmaceutică, dar dacă cheltuielile guvernamentale au avut sau nu vreun efect nu a ştiut nimeni. La începutul anilor ’90 se credea în general că probabilitatea unei epidemii printre heterosexuali, cîndva prezisă cu convingere de lobby-ul homosexual, era neglijabilă.
Campaniile guvernamentale extrem de costisitoare şi probabil ineficiente împotriva abuzului de droguri şi a SIDA a arătat statul modern într-o postură tipică pentru secolul XX — încercînd să facă în mod colectiv ceea ce o persoană raţională şi educată moral făcea individual. Deziluzia socialismului şi a altor forme de colectivism, care a devenit spiritul dominant al anilor’80, era numai unul dintre aspectele unei pierderi mult mai mari a încrederii în stat ca agenţie a bunăvoinţei. Statul a fost, pînă în anii ’80, marele cîştigător al secolului XX; şi principalul eşec. Înainte de 1914 se întîmpla rar ca sectorul public să cuprindă mai mult de 10% din economie; la sfîrşitul anilor ’70, şi chiar mai tîrziu, statul ocupa pînă la 45% sau mai mult din PIB în ţările liberale, ca să nu mai vorbim de cele totalitare. Dar în timp ce, la vremea Tratatului de la Versailles din 1919, majoritatea oamenilor inteligenţi credeau că un stat extins putea spori fericirea umană, în anii ’90 această opinie nu mai era împărtăşită decît de un grup mic, în continuă scădere, de fanatici, majoritatea teoreticieni. Experimentul fusese încercat în nenumãrate feluri; şi eşuase în aproape toate. Statul se dovedise un cheltuitor insaţiabil, un risipitor fără pereche. De asemenea se dovedise cel mai mare ucigaş al tuturor timpurilor. În anii ’90 acţiunile statului fuseseră responsabile pentru moartea violentă sau nenaturală a aproximativ 125 de milioane de oameni pe parcursul secolului, probabil mai mulţi decît reuşise să distrugă în întreaga istorie umană pînă în 1900. Inumana sa reavoinţă a ţinut pasul cît se poate de bine cu dimensiunea sa crescîndă şi mijloacele în expansiune.
Căderea în dizgraţie a statului, în prima parte a anilor ’90, începuse, de asemenea, să-i discrediteze agenţii, politicienii activişti, a căror fenomenală creştere ca număr şi autoritate a fost unul dintre cele mai importante şi mai dăunătoare fenomene ale epocii moderne.
Jean Jacques Rousseau a fost cel dintîi care a anunţat că fiinţele omeneşti puteau fi schimbate în bine prin procese politice, şi că agentul schimbării, creatorul a ceea ce el numea „omul nou“, avea să fie statul şi binefăcătorii autodesemnaţi care îl controlau în folosul tuturor. În secolul XX teoria sa a fost în sfîrşit pusă la încercare, la o scară colosală, şi a fost testată pînă la distrugere. După cum am observat, în anul 1900 politica deja înlocuia religia ca principală formă de fanatism. Pentru arhetipurile noii clase, precum Lenin, Hitler şi Mao Tzedun, politi¬ca — prin care ei înţelegeau ingineria societăţii în scopuri măreţe — era singura formă legitimă de activitate morală, singurul mijloc sigur de a perfecţiona omenirea. Această concepţie, care într-o epocă anterioară ar fi părut fantastică, ba chiar nebunească, a devenit într-o oarecare măsură o credinţă generală: diluată în Occident, într-o formă virulentă în ţările comuniste şi în mare parte din Lumea a Treia. La capătul democratic al spectrului, fanati¬cul politic oferea New Deal-uri, Mari Societăţi şi state ale bunăstării; la capătul totalitarist, revoluţii culturale; întotdeauna şi peste tot, Planuri. Aceşti fanatici au mărşăluit prin decenii şi emisfere: şarlatani, carismatici, exaltaţi, sfinţi laici, criminali în masă, toţi uniţi de credinţa că politica era lea¬cul nenorocirilor umane: Sun Yat-sen şi Atatürk, Stalin şi Mussolini, Hruşciov, Ho şi Min, Pol Pot, Castro, Nehru, U Nu şi Sukarno, Perón şi Allende, Nkrumah şi Nyerere, Nasser, Şahul Pahlevi, Geddafi şi Saddam Hussein, Honecker şi Ceauşescu. În anii ’90 această nouă clasă conducătoare îşi pierduse încrederea şi pierdea rapid teren, şi puterea, în multe părţi ale lumii. Cei mai mulţi dintre ei, fie că mai trăiau, fie că nu, erau detestaţi în propriile ţări, statuile lor groteşti erau topite sau desfigurate, precum capul sarcastic al lui Selley Ozymandias.
O istorie a lumii moderne
1920-2000
Paul JohnsonTraducere din engleză de Luana Schidu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Istorie contemporană
Era posibilă predicţia că „era politicii“, ca şi „era religiei“ înaintea sa, se apropia acum de sfîrşit? Cu siguranţă, în ultimul deceniu al seco¬lului, unele lecţii fuseseră învăţate fără echivoc. Dar nu era încă limpede dacă relele fundamentale care făcuseră posibile tragediile şi eşecurile sale catastrofale — ascensiunea relativismului moral, declinul responsabilităţii personale, repudierea valorilor iudeo-creştine şi nu în ultimul rînd convingerea arogantă că oamenii puteau rezolva toate misterele universului doar cu propriul intelect, fără nici un ajutor — erau pe cale să fie eradicate sau nu. De asta vor depinde şansele secolului XXI de a deveni, prin contrast, o eră a speranţei pentru omenire.
