Se poate spune că Războiul Rece a început imediat după Conferinţa de la Yalta, mai precis din martie 1945. Bineînţeles, într-un anume sens Rusia sovietică purtase un război rece încă din octombrie 1917: era inerent în determinismul istoric al leninismului. Alianţa pragmatică din iunie 1941 în¬colo a fost o simplă întrerupere. Era inevitabil ca Stalin să-şi reia activitatea ostilă mai devreme sau mai tîrziu. Greşeala lui a fost că a fãcut-o prea devreme. Nu pentru că ar fi fost nerăbdător, ca Hitler. El nu credea într-o escatologie iminentă. Dar era lacom. Era prea precaut ca să urmeze exemplul lui Hitler de creare sistematică a ocaziilor de jaf, dar nu putea rezista să nu profite de astfel de ocazii atunci cînd se iveau. Tactica lui raţională era să se abţină pînă cînd americanii dispăreau de partea cealaltă a Atlanticului. În loc de asta văzînd că fructul polonez era copt — nu s-a putut stăpîni să nu-l culeagã. Aghiotantul lui Roosevelt, amiralul Leahy, cel mai pragmatic membru al delegaţiei americane, se plînsese încă de la Yalta că acordul în privinţa Poloniei era „atît de elastic încît ruşii îl pot întinde de la Yalta la Washington fără a-l rupe de fapt vreodată“ . Dar cînd comisia stabilită la Yalta pentru a se ocupa de garantarea alegerilor libere s-a întrunit, la 23 februarie, a devenit clar că Stalin intenţiona să-şi ignore angajamentele. Momentul critic a sosit la 23 martie, cînd Molotov a anunţat că alegerile se vor ţine în stil sovietic. Cînd Roosevelt a primit relatarea lui Harriman despre această şedinţă două zile mai tîrziu, a dat cu pumnul în scaunul cu rotile: „Averell are dreptate. Nu putem face afaceri cu Stalin. A încălcat absolut toate promisiunile pe care le-a făcut la Yalta.“ Educaţia politică a lui Roosevelt a fost sprijinită de o serie de treisprezece mesaje pline de forţă trimise de Churchill între 8 martie şi 12 aprilie 1945; în cele din urmă, dezamăgit, a plecat să moară la Warm Springs, spunînd unui jurnalist că Stalin fie nu deţinea controlul, fie „nu era om de cuvînt“.
O istorie a lumii moderne
1920-2000
Paul JohnsonTraducere din engleză de Luana Schidu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Istorie contemporană
Cu toate acestea, în ultimele lui săptămîni Roosevelt nu a făcut nimic să-l încurajeze pe Eisenhower să înainteze rapid spre Berlin, Viena şi Praga, aşa cum voiau britanicii. „Americanii nu puteau înţelege“, scria cu tristeţe generalul Montgomery, „că nu prea folosea la nimic să cîştigăm războiul strategic dacă îl pierdeam politic“ . Noul preşedinte, Harry Truman, nu făcea parte din societatea bogată, apăsată de vinovăţie, de pe Coasta de Est şi nu avea nimic din înclinaţiile progresiste la modă ale lui Roosevelt. Era ignorant, dar învăţa repede; instinctele lui erau democratice şi directe. Pe 23 aprilie la ora 5.30 l-a convocat pe Molotov la Blair House (nu se mutase încă în Casa Albă) şi i-a spus că Rusia trebuia să respecte ceea ce acceptase la Yalta în privinţa Poloniei: „I-am spus-o direct. Drept în faţă. A fost ca o directă de dreapta în falcă.“ Molotov: „Nu mi s-a mai vorbit aşa în viaţa mea.“ Truman: „Respectaţi-vă angajamentele şi n-o să vi se mai vorbească aşa“. Dar Truman nu a putut schimba politica militară americană din ultimele zile ale războiului. Generalul Bradley calcula că SUA ar pierde 100 000 de oameni încercînd să ocupe Berlinul; generalul Marshall spunea că nu era posibilă capturarea Pragăi; generalul Eisenhower se opunea la orice punea capăt coo¬pe¬rării militare cu Armata Roşie; toţi doreau ajutorul sovieticilor împotriva Japoniei. Astfel, Europa de Est şi cea mai mare parte a Balcanilor au fost pierdute în favoarea totalitarismului.
De ceva vreme era neclar şi dacă Europa Occidentală putea fi salvată. Chiar şi la nivel politic şi diplomatic, inversarea politicii lui Roosevelt a durat săptămîni şi chiar luni preţioase. În prima jumătate a lui 1945 De¬partamentul de Stat încă se mai străduia să împiedice publicarea oricărui material critic despre Rusia sovietică, pînă şi simplul jurnalism factual, precum Raport asupra ruşilor de William White. La Potsdam, în iulie, Truman îl avea lîngă el pe fostul ambasador Davies, acum mîndrul posesor al Ordinului Lenin, care îl implora: „Cred că Stalin e jignit. Vă rog, fiţi amabil cu el.“ Churchill, înfrînt la alegerile din 25 iulie, a avut un vis în care se vedea zăcînd întins sub un cearşaf, cu picioarele ieşindu-i de sub el: mort. Succesorii lui laburişti, obsedaţi de problemele interne şi de starea financiară dezastruoasă a Marii Britanii, vorbeau vag despre reconstruirea unei alianţe europene cu Franţa, dar le era mult mai frică de o resurecţie a Germaniei decît de tancurile ruseşti. Mulţi credeau că jocul s-a sfîrşit. Întors de la Moscova, Harriman i-a spus secretarului pentru Marină, James Forrestal, că „s-ar putea ca jumătate din Europa, poate chiar toată, să fie comunistă pînă la sfîrşitul iernii viitoare“ .
Din nou, lăcomia l-a împins pe Stalin să blufeze, inversînd astfel procesul retragerii americane. Şi nu era doar o lăcomie pentru teritorii şi pu¬tere, ci şi pentru sînge. A arestat şaisprezece politicieni polonezi necomunişti, i-a acuzat de „terorism“ şi a pus în mişcare mecanismul ultimului dintre procesele sale spectacol. Trimişii şi comandanţii americani aflaţi la faţa locului expediau mesaje ce confirmau acelaşi model peste tot: Robert Pat¬terson raporta din Belgrad că oricine era văzut cu un englez sau un ameri¬can era arestat imediat; Maynard Barnes telegrafia detalii despre o baie de sînge în Bulgaria, unde muriseră 20 000 de oameni; Arthur Schoenfeld descria impunerea unei dictaturi comuniste în Ungaria; Ellery Stone, din Roma, avertiza că era probabil un puci comunist în Italia. William Donovan, şeful Biroului de Servicii Strategice, la vremea aceea instituţia americană cea mai apropiată de un serviciu de informaţii, anunţa măsuri de coordonare a unei apărări occidentale pe baza rapoartelor ameninţătoare ce curgeau unul după altul în biroul său de la agenţii americani din întreaga Europă. Politicile lui Stalin erau însă acelea care furnizau materia primă pentru aceste rapoarte. Iar diplomaţia intransigentă a lui Stalin, desfăşurată prin intermediul lui Mo¬lotov, a adus lucrurile într-un punct critic la Conferinţa de la Moscova a Miniştrilor de Externe din decembrie 1945. Acolo, Ernest Bevin, noul ministru de Externe britanic, a catalogat brutal argumentele lui Molotov drept „filozofie hitleristă”; iar James Byrnes, secretarul de stat american, a spus că Rusia „încerca să facă dintr-o lovitură iscusită ceea ce încercase să facă Hitler dominînd cu forţa ţările mai mici“ . Cînd Byrnes i-a prezentat raportul asupra Conferinţei, la 5 ianuarie 1946, Truman s-a hotărît: „Nu cred că mai trebuie să facem compromisuri. […] Am obosit să-i cocoloşesc pe sovietici.“ În luna următoare a sosit, tocmai la timp, o telegramă de 8 000 de cuvinte de la George Kennan, din Moscova, care rezuma ceea ce majoritatea celor din Administraţie începeau să simtă în privinţa ameninţării sovietice: „Te¬legrama cea lungă“, după cum a devenit cunoscută, „sună“, scria autorul ei, „exact ca una din broşurile alea scoase de comisiile alarmate din Congres ori de Fiicele Revoluţiei Americane, menite să deştepte conştiinţa cetăţenească în privinţa pericolelor conspiraţiei comuniste.“
Două săptămîni mai tîrziu, la 5 martie, Churchill a făcut din Războiul Rece un fapt public într-un discurs ţinut, cu sprijinul lui Truman, la Universitatea din Fulton:
De la Stettin în Marea Baltică, pînă la Trieste în Adriatica, s-a lăsat peste continent o cortină de fier. În spatele acelei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa Centrală şi de Est… ceea ce trebuie să numesc sfera sovietică, şi toate sînt supuse într-o formă sau alta nu numai influenţei sovietice, ci într-o măsură foarte mare şi în multe cazuri crescîndă controlului de la Moscova.
Cum ruşii respectau forţa militarã, a adăugat el, America şi Marea Britanie trebuie să-şi continue aranjamentele de apărare comună, ca să nu existe „un echilibru de forţe precar, şovăitor, care ar putea tenta ambiţia şi spiritul de aventură“, ci „o certitudine covîrşitoare a securităţii“. După aceea, la un dineu oferit de proprietarul ziarului Time, Henry Luce, triumfătorul orator se îndopa cu caviar: „Ştiţi, Unchiul Joe îmi trimitea o grîmadă. Dar presupun că acum n-o să mai capăt.“ Vorbind exact la momentul potrivit — în mai scrutinul american arăta că 83% din populaîie era în favoarea ideii sale de alianţă militară permanentă —, Churchill înlăturase orice posibilitate de repetare a tragicei retrageri americane din Europa din 1919. El susţinea că a pierdut 75 de dolari jucînd poker cu Truman, „dar a meritat“.
Stalin a continuat să-i atragă pe americani tot mai mult în Războiul Rece. În martie 1946 el a depăşit termenul-limită pentru retragerea trupelor sale din Iran, şi a făcut acest lucru abia după o confruntare încleştată la noul Consiliu de Securitate al Naţiunilor Unite. În august iugoslavii au doborît două avioane de transport americane şi în aceeaşi lună Stalin a început să facă presiuni asupra Turciei. Americanii au răspuns în consecinţă. A fost înfiinţat prototipul CIA şi, la o petrecere la Casa Albă unde se serba inaugurarea, Truman a împărţit pălării şi pelerine negre, precum şi pumnale de lemn şi i-a lipit pe faţă amiralului Leahy o mustaţă falsă. America şi Canada au format un sistem de apărare aerian şi antisubmarine comun. Forţele aeriene britanice şi americane au început să schimbe între ele planuri de război; agenţiile lor de informaţii au reluat contactele. La mijlocul verii alianţa anglo-americană exista din nou, neoficial. Truman a întreprins o epurare a Admi¬nistraţiei sale pentru a elimina elementele prosovietice. Ultimul dintre New Dealer-ii din Cabinet era Henry Wallace, secretarul pentru Agricultură, un profund admirator al lui Stalin, anglofob şi anti-Churchill: „nimic altceva decît un ticălos“, după cum îl numea Truman. În iulie el i-a trimis preşedintelui o scrisoare particulară de 5 000 de cuvinte, susţinînd dezarmarea unilaterală şi un extins program de schimburi aeriene şi comerţ cu Rusia, apoi a făcut-o publică. Truman mărturisea în jurnalul său: „Wallace este un pacifist 100%. Vrea să ne desfiinţăm forţele armate, să oferim Rusiei secretele noastre atomice şi să avem încredere într-o mînă de aventurieri din Politbiuroul din Kremlin. […] Roşii, escrocii şi socialiştii de cafenea par să se fi adunat la un loc şi devin un pericol naţional. Mi-e teamă că ei constituie un front de sabotaj împotriva Unchiului Joe Stalin.“ În ziua următoare l-a demis pe Wallace; nimeni nu a clipit măcar. În octombrie Churchill putea susţine: „Ceea ce am spus eu la Fulton a fost depăşit de cursul evenimentelor.“
În 1947–1949 America şi-a luat o serie de angajamente faţă de Europa care au devenit baza politicii internaţionale occidentale a generaţiei următoare. Procesul a început cu un semnal disperat din partea Marii Britanii că nu-şi mai putea susţine poziţia de putere mondială. Războiul o costase 30 de miliarde de dolari, un sfert din venitul ei net. Vînduse proprietăţi în valoare de 5 miliarde de dolari şi acumulase datorii internaţionale de 12 miliarde. America îi dăduse un împrumut după război, dar asta nu-i acoperea golul din comerţ — în 1945 exporturile reprezentau mai puţin de o treime din cifra anului 1938 — si nici cheltuielile necesitate de statutul său tot mai fragil de stîlp al stabilităţii în Europa, în Mediterana şi în Orientul Mijlociu. În 1946 Marea Britanie a cheltuit 19% din Produsul Naţional Brut pe apărare (faţă de 10% în SUA). La începutul lui 1947 ea cheltuise 3 miliarde pe programul de ajutorare internaţională, 320 de milioane hrănind Germania numai în 1946, 330 de milioane menţinînd pacea în Palestina, 540 de milioane în Grecia şi 375 milioane în Turcia. La 6 ianuarie, un viscol anunţa cea mai grea iarnă în mai bine de un secol, care a durat pînă la sfîrşitul lui martie. Cărbunele a îngheþat în depozitele minelor şi nu a putut fi mişcat. Întreruperile de electricitate au dus la închiderea fabricilor, creînd 2 milioane de şomeri. Ministrul Combustibilului, Manny Shinwell, vorbea de „o stare de dezastru total“. Împrumutul a fost practic pierdut; în fiecare săptãmînă se scurgeau din rezerve 100 de milioane de dolari.
La 21 februarie britanicii l-au anunţat pe Truman că vor fi nevoiţi să întrerupă angajamentul pe care şi-l luaseră faţă de Turcia şi Grecia. Trei zile mai tîrziu Truman a hotărît că acesta trebuia preluat de americani. La 26 februa¬rie a avut loc o şedinţă tensionată în Biroul Oval, pentru a li se prezenta această idee principalilor congresmeni. Generalul Marshall, noul secretar de Stat, se cam bîlbîia, şi adjunctul său, Dean Acheson, a hotărît să intervi¬nă. El a spus că „presiunile sovietice“ asupra Orientului Apropiat au adus lucrurile într-un punct în care un conflict „ar putea deschide trei continente penetrării sovietice“. Aşa cum „merele dintr-un butoi sînt infectate de unul putred“, „coruperea“ Greciei ar infecta Iranul şi tot Orientul. Ar „duce infecţia în Africa prin Asia Mică şi Egipt“ şi „în Europa prin Italia şi Franţa“. Rusia sovietică „juca una din cele mai mari cărţi din istorie cu cel mai mic risc posibil“. Nu era nevoie să le cîştige pe toate: „doar una sau două şi tot ar fi oferit cîştiguri imense“. America era „singura“ care se afla „într-o pozi¬ţie în care putea întrerupe jocul“. Acestea erau mizele pe care le oferea retragerea britanicilor „unui opozant nerăbdător şi nemilos“. A urmat o lungă tăcere. Apoi Arthur Vandenberg, un fost izolaţionist, a vorbit, în numele congresmenilor: „Domnule preşedinte, dacă veţi spune asta Congresului şi ţării, eu va voi sprijini si cred că majoritatea membrilor vor face la fel.“
Truman a anunţat „Doctrina Truman“ la 12 martie. „Cred că politica Statelor Unite trebuie să fie aceea de a sprijini popoarele libere care se opun încercării unor minorităţi înarmate de a le subjuga sau presiunilor din afară […] trebuie să ajutăm popoarele libere să-şi croiască singure destinul, aşa cum doresc.“ Ajutorul trebuie să fie „în primul rînd“ economic. Pentru început el a cerut bani pentru Grecia şi Turcia, precum şi experţi civili şi militari: şi le-a obţinut cu o majoritate de doi la unu în ambele Camere. Astfel, izolaţionismul a pierit, datorită lui Iosif Stalin. Două luni mai tîrziu, la 5 iunie, secretarul de Stat a dezvăluit Planul Marshall la ceremonia de înmînare a diplomelor de absolvire la Harvard. Era vag; după cum îl parafraza Acheson: „Dacă europenii, toţi sau doar unii dintre ei, s-ar putea aduna să creeze împreună un plan pentru a ieşi din această situaţie îngrozitoare […] noi ne-am uita peste planul lor şi am vedea ce ajutor concret le-am putea da.“ În cele din urmă au răspuns douăzeci li două de popoare europene. Cehii si polonezii au vrut să facă şi ei acest lucru; Stalin s-a opus.
Programul a început în iulie 1948, a continuat trei ani şi a costat în final guvernul american 10,2 miliarde de dolari. A fost perfect coerent, pentru că surplusul de export al Americii era, pînă în al doilea trimestru al lui 1947, de 12,5 miliarde de dolari anual. După cum spunea Hugh Dalton, ministrul de Finanţe britanic: „Criza dolarului apare peste tot. Americanii au jumătate din venitul total al lumii, dar nu vor să-l cheltuiască nici cumpărînd bunurile altor popoare, nici acordînd împrumuturi sau ajutoare. Cît de repede criza dolarului va aduce o criză generală?“ Consumul mediu de 3 300 de calorii pe zi al americanilor contrasta cu cel de 1 000 pînă la 1 500 al 125 de milioane de europeni. Planul Marshall recicla o parte din surplus, micşora diferenţa de calorii şi punea bazele unei Europe de Vest şi de Sud sigure. În 1950 era deja evident un succes copleşitor. El a început procesul elimi¬nării discrepanţei dintre nivelul de trai nord-american şi cel european, creînd în acelaşi timp una de proporţii uriale între Europa de Vest şi cea de Est: Cortina de Fier a devenit frontiera dintre bogăţie li sărăcie.
Dar America nu îşi luase încă un angajament militar clar de a apăra Europa. Cu lovituri succesive, Stalin a făcut acest lucru de neevitat. El nu avea decît vreo 500 de soldaţi în Cehoslovacia; dar oamenii lui din guvern controlau poliţia. Cehoslovacia avea un guvern amestecat. Marshall o considera parte din blocul sovietic. Pentru Stalin asta nu era însă destul. Lăcomia îi dicta mai mult. La 19 februarie 1948 el şi-a trimis ministrul adjunct de Externe, V.A. Zorin, la Praga. A doua zi doisprezece miniştri necomunişti şi-au prezentat demisiile. După cinci zile de criză, a apărut un nou guvern, şi ţara era transformată într-un satelit. Ambasadorul american, Laurence Steinhardt, era de părere că cehii ar fi putut rezista, aşa cum o făcuseră finlandezii sau iranienii. El dădea vina pe laşitatea preşedintelui Beneš şi a ministrului de Externe Masaryk, care s-a sinucis după capitulare. Dar lipsa unei poli¬tici americane puternice a fost şi ea un factor, ispitindu-l pe Stalin să continue. La 24 iunie acesta a blocat accesul în zonele vestice ale Berlinului şi le-a tăiat electricitatea.
Incapabile să cadă de acord asupra unei formule de pace pentru o Germanie unică, în 1946 blocurile rivale începuseră să creeze două Germanii. La 18 iunie 1948 cei trei Aliaţi occidentali au anunţat o nouă monedă germană pentru zona lor. Acesta a fost pretextul acţiunii sovietice. Este semnificativ faptul că generalul Lucius Clay, comandantul zonei americane, fusese cel mai reticent dintre luptătorii din Rãzboiul Rece. Acum era complet schimbat. Recunoştea că accesul Aliaţilor în Berlin era doar un „acord verbal […] presupus în aproape trei ani de aplicare“. Acum el propunea o folosire judicioasă a forţei pentru examinarea „dificultăţilor tehnice“ despre care ruşii spuneau că blochează calea. El a cerut permisiunea „de a folosi echivalentul unui regiment poliţienesc întărit cu o trupă de puşcaşi neînfricaţi şi un batalion de genişti. […] Convoiul ar fi escortat de soldaţi pînă la Berlin. Aceştia ar primi instrucţiuni să îndepărteze orice obstacole, chiar dacă o astfel de acţiune ar duce la un atac.“
Această reacţie a fost discutata pe larg la Washington şi respinsă. Forrestal, noul secretar pentru Apărare, i-a spus lui Marshall: „Consiliul Şefilor de Stat Major nu recomandă aprovizionarea Berlinului de către un convoi înarmat avînd în vedere riscul de război pe care-l implică acest lucru şi lipsa de pregătire corespunzătoare a Statelor Unite pentru un conflict mondial.“ Care erau riscurile? Nikita Hruşciov a recunoscut mai tîrziu că Stalin nu făcea decît să „împungă lumea capitalistă cu vîrful baionetei“. Adevăratul său pariu era în Iugoslavia, unde o rupsese cu mareşalul Tito şi îl expulzase din Cominform, corpul coordonator al partidelor comuniste naţionale pe care îl înfiinţase în 1947; acest eveniment a avut loc la patru zile dupã ce Rusia blocase drumurile spre Berlin. Hruşciov adăuga: „Sînt absolut sigur că dacă Uniunea Sovietică ar fi avut o graniţă comună cu Iugoslavia, Stalin ar fi intervenit militar.“ Este greu să ni-l imaginăm pe Stalin, implicat în acţiuni drastice în interiorul imperiului său, permiţînd unei operaţiuni de probă în Berlin — pe care o putea anula sau relua oricînd dorea — să-i scape de sub control.
Dar dacă riscurile erau discutabile, insuficienţa forţei militare a SUA era destul de limpede. Consiliul Şefilor de Stat Major calcula că Armata Roşie se stabilise acum la 2 500 000 de oameni plus 400 000 în forţele de securitate. În schimb, americanii aveau monopolul nuclear. Dar acesta era mai degrabă teoretic decît practic. La 3 aprilie 1947 lui Truman i se spusese, spre oroarea lui, că deşi existau materiale pentru douăsprezece bombe atomi¬ce, nici una nu era asamblată. S-a ordonat atunci un arsenal de 400, care să fie gata pînă în 1953, dar pînă la mijlocul lui 1948 nu se livrase încă suficient nici măcar pentru a duce la bun sfîrşit „Operaţiunea Cleştele“ a forţelor aeriene, care avea ca obiectiv distrugerea completă a industriei petroliere sovietice. Aproximativ şaizeci de B29, cunoscute sub numele de „Bom¬bar¬diere Atomice“, au fost trimise în Marea Britanie cu multă publicitate, dar în nici un caz nu aveau toate bombe atomice. În schimb, s-a luat decizia de a se monta o demonstraţie tehnică a forţei aeriene americane şi de a se aproviziona Berlinul pe calea aerului. A funcţionat: pînă în decembrie ajunseseră să se transporte 4 500 de tone pe zi, iar pînă în primăvară 8 000 de tone pe zi, cît se transporta cu maşinile şi cu trenul înainte de a fi blocate drumurile terestre. La 12 mai 1949 ruşii au cedat. A fost, într-un fel, o victorie. Dar americanii pierduseră ocazia de a realiza în anii ’40 echivalentul crizei din Renania din 1936 şi de a forţa o capitulare importantă din partea Rusiei.
Blocada Berlinului a fost totuşi un eveniment decisiv, pentru că i-a obligat pe Aliaţii occidentali să-şi facă ordine în idei şi să ia decizii pe termen lung. I-a făcut să conştientizeze le fait accompli al unei Germanii divizate şi să înceapă crearea unui stat vest-german. Constituţia acestuia a fost scrisă pînă în februarie 1949, adoptată în mai şi pusă în practică în toamnă. O astfel de Germanie trebuia să fie reînarmată, şi asta însemna încadrarea ei într-o structură oficială de apărare occidentală. Astfel, la 4 aprilie 1949 a fost semnat la Washington de unsprezece puteri democratice Tratatul Nord-Atlantic. Politica americană pornea de la premisa că pe pămînt existau numai cinci regiuni militare moderne: SUA, Marea Britanie, zona industrială Rin-Ruhr, Japonia şi Uniunea Sovieticã. Obiectivul politicii americane trebuie să fie acela de a se asigura că liderii sovietici se limitau la cea pe care o aveau deja. Filozofia geopolitică de „îngrădire“ fusese schiţată într-un articol, „Sursele comportamentului sovietic“, publicat în Foreign Affairs în iulie 1947. Deşi semnat „X“, era de fapt de George Kennan. Afirma că Rusia, deşi dornică să evite un război direct, era hotărîtă să se extindă prin orice alt mijloc; şi că America şi aliaţii ei ar trebui să replice cu „o îngrădire pe termen lung, răbdătoare dar fermă şi vigilentă, a tendinţelor expansioniste ale Rusiei“, acest lucru implicînd „aplicarea abilă şi vigilentă a contraforţei într-o serie de puncte geografice şi politice mereu altele“ . Criza Berlinului a fost impulsul pentru a da acestei filozofii a îngrădirii o formă practică.
