O istorie a tiraniei în secolul XX nu ar putea ignora contribuţia barocă a Africii subsahariene în perioada post-colonială. De la Bokassa la Idi Amin, o întreagă galerie de conducători pare să ilustreze deriva unei autorităţi care încearcă să combine, de o manieră deconcertantă, tipurile de legitimitate european şi tradiţional. De la costume până la regia politică, această era a africană a dictaturilor se defineşte prin vocaţia importului şi a hibridizării,. Ideologiile modernităţii sunt incorporate, artificial, într-un discurs ce face apel la saltul în viitor, exaltând nobleţea unor origini reinventate cultural. Fascinaţia pentru totalitarism se întâlneşte, în câteva ocazii, cu fanatismul intelectual al marxismului. Alteori, naţionalismul şi socialismul nu sunt decât simulacre în spatele cărora se poate intui, fără dificultate, ambiţia de spoliere a unei clici tribale.
În această tranziţie la de la ordinea colonială la încremenirea statelor patrimoniale, istoria fostului Congo Belgian are atributele exemplarităţii. În definitiv, în doar câţiva ani, viitorul Zair oferă imaginea succesiunii rapide a unor modele cu valoare de circulaţie în Africa de după 1960. Pe de o parte, revoluţionarul înspirat, admirator al Uniunii Sovietice şi martir al luptei anti -imperialiste, Patrice Lumumba. Pe de altă parte, soldatul transformat în politician, capabil de a metamorfoza dictatura armată într-un regim de adulare colectivă a conducătorului, colonelul Mobutu. Între aceste două extreme imagologice ,spaţiul moderaţiei,al domniei legii şi al libertăţii este absent, programatic. Violenţa¸în ipostaza ei ideologică sau pretoriană, devine logica cotidiană sub semnul căreia se ordonează deceniile ce urmează precipitatei retrageri belgiene.
Tiranul.
Una dintre imaginile memorabile ale cronicii documentare dedicate de Thierry Michel destinului primului mareşalului al Zairului este aceea a vizitei pe care preşedintele fondator o face preşedintelui Republicii Socialiste România. Juxtapunerea este una simbolică pentru dinamica dictaturilor postbelice. Alături de costumaţia ” autohtonistă “ a lui Mobutu se situează austeritatea proletară a lui Nicolae Ceauşescu. În fundal, se pot întrevedea siluetele familiare ale soţiilor, investite ,la rândul lor, cu poziţia constituţională la nivelul partidului unic. Este acesta un tablou de familie în care se poate regăsi nucleul unor convergenţe ideologice-afinitatea dintre cei doi preşedinţi se fondează pe ambiţia,comună, de a fi inspiratori ai unei regenerări naţionale şi sacerdoţi ai religiei care se organizează în jurul propriilor lor învăţături. (1)
Preşedintele fondator Mobutu este expresia perfect cristalizată a sintezei culturale pe care se întemeiază tirania sa. Accesoriile vestimentare, ( de la pielea de leopard până la sceptrul stilizat ) sunt departe de a fi simple excese ale unui conducător sedus de butaforie. Ornamentele de care se înconjoară mareşalul Zairului traduc o vocaţie regresivă similară celei care îi inspiră lui Nicolae Ceauşecu gesturile sale de naţionalism autohtonizant. Între strămoşii bantu, necorupţi de cartezianismul francez, şi nobleţea dacilor, cei mai vechi şi mai drepţi dintre traci, numitorul comun este de apelul la origini, al cărui scop ultim este cimentarea unităţii care justifică obedienţa, sclavia şi dominaţia de tip patrimonial.Simptomatic, atunci când discută, în faţa camerelor de luat vederi chestiunea drepturilor omului , preşedintele fondator al partidului unic zairez etalează acelaşi relativism cultural care defineşte reflecţia politică secretarului general al PCR. Invocarea libertăţii individuale nu poate fi temeiul care să justifice ingerinţa externă, după cum accidentele de parcurs ( sângeroasele epurări ale armatei) se justifică, invariabil, prin filosofia bantu a supunerii faţă de şef.
Asemeni lui Nicolae Ceauşescu, Mobutu este pasionat de căutarea originilor, origini pe care le asociază, previzibil, mecanismului de edificare a cultului personalităţii . Periplul chinez şi cel nord-coreean înseamnă, pentru Mobutu, ca pentru atâţia alţii, revelaţia posibilităţii naşterii cultului preşedintelui-zeu. De pe un alt versant decât noii comunarzi ai anului 1968, Mobutu admiră această mobilizare religioasă specifică regimurilor totalitare asiatice. Joncţiunea dintre autohtonism , cleptocraţie şi filosofia partidului unic se realizează , organic. Aliatul Statelor Unite , al Franţei şi al Belgiei organizează, pe stadioane, celebrările puterii sale absolute. Rădăcinile africane sunt grefate pe trunchiul maoist.
Spectatorului român, posedând, încă, memoria exerciţiilor gimnastice în onoarea secretarului general, seria de instantanee cu mareşalul- preşedinte fondator agitând,şamanic, bastonul sculptat îi inspiră sentimentul familiarităţii.Hibridizarea lui Mobutu este un amalgam în care sunt recognoscibile marile teme ale radicalismului secolului XX. Noua onomastică africană este dublată, ca şi în cazul lui Idi Amin, de “africanizarea”economiei. Industriile private sunt alocate camarilei prezidenţiale. Coborârea către origini este ocazia de a cimenta partidul stat, iar “ mobutismul” estre varianta exotică şi muzicală a dogmei a lui Mao. Patrimonialismul este camuflat de această scenografie revoluţionară- sanctificarea lui Lumumba este parte din acest efort de radicalizare retorică.
Defilări pe stadioane, unanimităţi care se nasc, spontan, în momentul votului, ovaţii ce însoţesc fiecare alocuţiune a şefului de stat, grotescul pelerinajelor externe:fantezia propagandistică a regimului Mobutu este comparabilă cu cea a Republicii Socialiste România.Unicitatea conducătorului este garanţia unicităţii naţiunii. Simbioza dintre tiran, stat şi popor este cărămida ideologică fără de care sultanismul african, ca şi cel românesc, nu pot supravieţui. Ca şi în alte state africane, militarul devenit conducător recurge la un scenariu al “ autohtonizării” puterii sale absolute. Analiza lui Ali Mazrui recuperează acest nivel, semnificativ, al întâlnirii dintre vocaţia pretoriană, elogiul rădăcinilor africane şi tentaţia omnipotenţei politice. (2)
Vechiul Congo lasă locul noului Zair, statul în care fostul sergent din armata colonială este venerat ca o reîncarnare a strămoşilor bantu. Generozitatea stăpânului în raport cu supuşii săi este vizibilă în clipele de sărbătoare, atunci când Mama şi Tata Mobutu dăruiesc biciclete şi motorete zairezilor fericiţi, în sunetul imnului de partid. Puterea părintească este pregătită să ocrotească o naţiune decerebrată. Visul tiraniei este închis în acest instantaneu documentar. Tragedia Zairului este imaginea degradării omenescului însuşi.
1) Thierry Michel,” Mobutu, roi de Zaire. Une tragedie africaine”, 1999.
2) A se vedea Ali Mazrui, “ Soldiers as traditionalizers:military rule and the re- africanization of Africa”, în “ World politics”, volumul 28, pp.246- 272.