Elegie pentru cultura generalã
Noi, astãzi, când ne gândim la culturã generalã, ne gândim la cultura pe care o posedã omul care nu are nici o specializare. Nu pentru cã nu a vrut-o, ci pentru cã nu a fost în stare sã o aibã; pentru cã, nereuşind sã ajungã un bun specialist, a rãmas doar omul unei culturi generale. Când spunem culturã generalã, subînţelegem semidocţie, lãutãrism şi dile- tantism. Cum s-a ajuns ca la noi, unde, cum am vãzut, se putea vorbi de un adevãrat „imperialism al culturii generale“, cultura generalã sã cadã în- tr-un asemenea discredit?
Explicaţia e simplã. Ca şi în anii ei de formare, cultura românã (fie premodernã, fie modernã) a rãmas o culturã de imitaţie. În a doua jumãtate a secolului XIX, de pildã, totul venea de la Paris. În anii ’30 ai secolului XX, totul venea din Germania. Acum, Parisul si Berlinul, ca destinaţii culturale, s-au învechit. Pentru lumea universitarã umanistã, moda vine azi din lumea anglo-saxonã: ce se mãnâncã în universitãţile americane se mestecã îndelung în România; ce se asimileazã acolo se dezasimileazã cu delicii aici. Pentru o ţarã care numãrã peste un milion de victime ale ideologiei marxist-leniniste,revenirea în forţã a marxismului în deghizament postmodern (studii critice, postcolonialism, femi- nism, tot sosul) este stupefiantã intelectual şi dezgustãtoare moral.
Pe când avea drept culturã doar cultura generalã, România nu a reuşit sã parcurgã toate etapele autonomizãrii disciplinelor speciale şi a rãmas sã suporte toate dezavantajele lipsei de specializare, fãrã sã poatã trage foloasele culturii ei generale. Astãzi, dupã prãbuşirea Cortinei de Fier, când s-a aruncat suflet şi corp într-o nouã opera- ţiune de copiere a Occidentului, care nu mai are culturã generalã, România depreciazã ce mai are încã valoros şi jurã pe ce nu ştie încã sã facã. Ca de obicei, nu gãseşte tonul potrivit nici lãsându-se, nici refuzându-se. Abandonãm ce avem, pentru cã nu mai e la modã; ne ahtiem dupã ce nu avem, pentru cã e la modã. La noi, azi, nici culturã generalã nu se mai face bine.
Cel puţin într-o privinţã (rolul jucat în cultura occidentalã de cultura generalã), Occidentul de azi nu mai seamãnã cu Occidentul de ieri. Lumea cu care noi ne sincronizãm azi (spre deosebire de cea de ieri) lasã un spaţiu de existenţã din ce în ce mai anemic culturii generale. Occidentul e pe cale sã-şi piardã cultura generalã. Statele Unite deja şi-au pierdut-o. Cultura publicã e din ce în ce mai mult reglatã nu de piaţa schimburilor intelectuale, ci de piaţa banilor şi a rentabilitãţii-marfã. Noul spirit public are cultul specializãrii şi manifestã numai dispreţ pragmatic pentru umanismul tradiţional. Ca atare, în cultura publicã occidentalã de azi funcţia culturii generale tinde sã fie desfiinţatã, deoarece logica tehnico-economicã care lucreazã în ea tinde sã tehnicizeze orice, inclusiv lucrurile care nu se pot tehniciza şi pe care, dacã încerci sã o faci cu forţa, le ucizi. În plan cultural, victima este cultura gene- ralã, adicã singurul spaţiu în care toţi oamenii, indi- ferent de meserie, pot pune în comun un set de întrebãri relevante pentru idealul omului civilizat. În plan metafizic, victima este cunoaşterea lucrurilor superioare si a lumilor nevãzute. Sub pretextul profesionalizãrii, tehnicizarea şi spiritul mãrginit al specializãrii evacueazã dintre întrebãrile care ne privesc pe toţi pe toate acelea care nu pot fi convertite la forme specializate de cunoaştere.
De pildã, în programele de învatamant Homer a fost confiscat de la învăţamântul general şi livrat zãlog numai filologilor clasici, Dante a fost lãsat numai în seama italieniştilor, geometria numai în seama geometrilor şi aşa mai departe, pânã la golirea completã a cano- nului. Totul tinde sã devinã treaba specialiştilor, sub pretextul cã numai ei ştiu despre ce este vorba. Sã ne maturizãm, spun ei. Sã devenim profesionişti: ceea ce înseamnã, de fapt, sã lãsãm totul pe seama spi- ritului tehnicizãrii. Iar la lucrurile care nu se pot tehni- ciza trebuie sã renunţãm, aşa pretinde „maturizarea“. Pentru promotorii acestui nou tip de mutilare, omul trebuie sã-şi abandoneze toate problemele şi aspi- raţiile noilor manageri: specialiştilor de resort. Dacã însã tehnica devine suveranã, iar Oakeshott ne-a avertizat împotriva acestui abuz84, atunci cultura se pierde, redusã la tehnicalităţile ei. Tot ce ţine de logica trupului va prospera (vedeţi obsesia legatã de corp din cultura occidentalã de azi), în schimb ce îi rãmâne sufletului se va ofili prin asfixiere şi va amuţi.
Lucrurile, acum o sutã de ani, nu stãteau aşa. Sã spui despre cineva cã are culturã însemna pe atunci sã spui exact acest lucru, cã are cultura ideilor gene- rale, cã are în posesie sufleteascã proprie (nu doar eruditã) cultura umanistã a lumii. Nietzsche, care
ştia sã foloseascã formule vitriolante pentru a caracteriza lucrurile pe care le respingea, vorbea deja, în 1889, de idioţia savantã – das gelehrte Idiotenthum – a universitarilor alergici la idei generale. Pe aceşti alergici îi numea cretini educaţi – die Bildungs- Cretins. Prin „cretin educat“, Nietzsche înţelegea un specialist dornic sã se închidã în îngustimea orgo- lioasã a unei singure specialitãţi ca într-o peşterã, aşa cum, datoritã diviziunii meşteşugului, calfa proastã e specializatã de cizmarul meşter numai în flecuri sau numai în pingele, pentru cã e incapabilã sã se ridice la arta de a face un pantof bun, în mod inteligent, individuat pe tiparul unei tãlpi anume.
De ce nu avem o piaţă a ideilor
Horia-Roman Patapievici
Editura Humanitas, Colecţia Seria de autor Horia-Roman Patapievici© Editura Humanitas 2014
Specia calfelor proaste, azi, s-a generalizat. Pe reprezentanţii ei Malraux i-a numit intelectuali lipsiţi de culturã. Ceea ce deosebeşte însã „intelec- tualii lipsiţi de culturã“ de azi de „cretinii educaţi“ de ieri, dincolo de faptul, empiric constatabil, cã
„cretinul educat“ a devenit cretin pur şi simplu, este dispariţia idealului general al culturii. Ieri, „cretini educaţi“ erau doar universitarii de strictã obser- vanţã, care, din orgoliu corporatist şi prin aplicarea obtuzã şi harnicã a mitului specializãrii, nu putuserã sã se ridice la inteligenţa profesionalã de a sesiza limitele culturale şi cognitive ale profesiunii lor (orcare ar fi fost aceea). Dar idealul atingerii universalitãţii prin culturã exista, intact.
Azi însã, majoritatea absolvenţilor de facultãţi aspirã sã devinã „intelectuali lipsiţi de culturã“, în totala ignorare a situaţiei, semnificaţiei şi consecinţelor opţiunii lor de a rãmâne în afara culturii. Putem constata cã idealul omului cultivat, moşte- nirea socialã şi comunitarã cea mai de preţ a uma- nismului european, a încetat sã mai fie un ideal al educaţiei europene. Faptul s-a petrecut, treptat, în anii ’80–’90 ai secolului trecut în Occident şi Statele Unite; Uniunea Europeanã l-a adoptat, tacit şi sub acoperãmântul celor mai generoase intenţii, prin Directiva de la Bologna; se întâmplã acum, prin forţa servilã a imitaţiei, şi la noi. Deşi opţiunea acestor tineri de a rãmâne necultivaţi este cumva inocentã, deoarece e luatã în necunoştinţã de cauzã, ca o con- secinţã negânditã a îmbibãrii conştiinţelor lor cu idealurile inferioare ale epocii postmoderne, ea, nu mai puţin, este, pe termen lung, o opţiune tare împo- triva culturii – întrucât întrerupe „marele lanţ al fiinţei“, aşa cum a fost acesta, pânã acum, reflectat, ilustrat şi încorporat în culturã. La acest curent se adaugã, last but not least, prãbuşirea catastrofalã a standardelor şi exigenţenlor culturale în epoca post- modernã, al cãrei orizont „indepasabil“ (precum odinioarã marxismul pentru Sartre) este relativis- mul, divertismentul, consumismul cultural, setea de a fi doar prezenţã şi nevoia de a se abandona în abisul prezentului.86 Acest orizont, prezentat de noua inculturã generalã ca o eliberare, fixeazã şi determinã idealul „omului recent“, promovat astãzi şi prin procesul de educaţie (ceea ce, în alte epoci,
nu se întâmplase). Elementul nou este cã, spre deo- sebire de eliberarea de tradiţie în numele cãreia s-a afirmat istoric Iluminismul, care era o eliberar e în vederea emancipãrii, eliberarea adusã de epo- ca postmodernã este eine Befreiung in das Nichts – o eliberar e în veder ea nimicului.
Putem deci distinge între douã cauze ale depre- cierii culturii generale în epoca noastrã. Prima este modernã, şi se referã atât la cultul specializãrii, potri- vit cãruia totul trebuie transformat într-o cunoaş- tere precisã şi exactã, cât şi la imperativul de a instrumentaliza toate formele de cunoaştere, pentru a obţine din orice cunoaştere o formã de putere practicã. O voi discuta mai jos, foarte pe scurt, în termenii pedagogici ai lui Burckhardt. A doua este postmodernã, şi se referã atât la abandonarea idea- lului grecesc, creştin şi modern al cunoaşterii (cunoaş- terea fiind înlocuitã, în postmodernitate, cu un fel de ideologie a suspiciunii generalizate şi cu poli- tizarea tuturor discursurilor), cât şi la rãspândirea relativismului, ca normã politicã a multiculturalis- mului (multiculturalismul fiind ideologia deprecierii culturii occidentale). O judecatã asupra combinaţiei de nihilism şi relativism care stã la originea acestei noi deprecieri a culturii a fost deja fãcutã în cartea mea Omul recent. Nu o voi relua aici. Voi discuta însã în continuare contribuţia mitului specializãrii la deprecierea culturii generale.
La originea modernitãţii stã transformarea cunoaşterii absolute, pe care o fãcea accesibilã contem- plarea, în cunoaştere tehnicã, pe care o certificã experimentul matematic şi o fructificã acţiunea practicã. Ca atare, douã ispite sunt activate în chiar actul de naştere al modernitãţii: instrumentalizarea (prin specializare) şi reducerea la util (prin reducerea oricãrei valori la aspectul ei practic). Prestigiul culturii generale a fost cel mai mult subminat de mitul specializãrii. Existã prejudecata cã un spe- cialist trebuie sã fie doar specialist, altminteri devine suspect. Succesul la public îl compromite ireme- diabil. Hayek, de pildã, a fost discreditat în ochii colegilor sãi economişti de succesul extraordinar al cãrţii sale Drumul cãtre servitute – „o carte foarte antipatizatã“, aprecia el, retrospectiv. Drept urmare, influenţa sa teoreticã în mediile profesionale a intrat în declin, iar universitãţile au ajuns sã îl antipatizeze atât de mult, încât Hayek resimţea acest lucru şi la sfârşitul anilor ’80: „În general, economiştii tind sã mã considere ca pe un outsider, cineva care s-a dis- creditat scriind o carte precum Drumul cãtre servitute, care acum a devenit în întregime ştiinţã politicã“.
Ideea cã notorietatea publicã şi cãrţile bine scrise sunt semn de neseriozitate (cu transpoziţia cã un specialist nu poate scrie decât prost şi, la rigoare, trebuie sã fie mut în afara specialitãţii sale) a dat naş- tere, într-o ţarã a lui pseudo, ca a noastrã, urmãtoarei previzibile pseudometamorfoze: semnul exterior al „bunului specialist“ a devenit dispreţ pentru cultura generalã şi mefienţã faţã de ideile generale. Cei pe care îi condamnã sunt „eseişti“. Dispreţul faţã de eseu al specialiştilor demonstreazã nesiguranţa lor în ce priveşte calitatea ştiinţificã a propriei lor munci. În marile culturi, existã o tradiţie a eseului care nu iritã pe nici un academic. Tradiţia eseului şi tradiţia reflecţiei specializate sunt tradiţii paralele şi, în sânul culturii publice mai largi, împletite – deoarece se nutresc una din alta: eseul prin frecven- tarea specialitãţilor, specialitãţile prin înglobarea lor în acel curent comun al ideilor generale pe care germanii îl numesc Zeitgeist.
La noi, dimpotrivã, oricine pretinde sã fie considerat un specialist, simte nevoia sã se delimiteze de bãnuiala cã ar putea fi un diletant în sânul propriei specialitãţi prin condamnarea nemiloasã a eseisticii. Altfel spus, el se afirmã ca specialist nu doar (şi nu atât) prin producerea dovezii pozitive cã este un specialist, cât prin condamnarea retoricã a non-specialiştilor din afara disciplinei sale. Or, ţine de precaritatea propriei sale identitãţi de specialist nevoia permanentã de a se delimita de alţii, prin recuzarea realitãţii lor în oglinda idealitãţii sale. Aşa cum militarii se recunosc între ei dupã uniformã, intelectualii cu pretenţii bova- rice de specialist au ajuns sã se recunoascã între ei dupã dispreţul lor faţã de cultura generalã şi discre- ditul în care îi ţin pe mânuitorii ei talentaţi. Fireşte, culturii generale nu i se ia partea militând pentru ea, adicã decizând cã e bine sã te limitezi la ea (ceea ce ar fi o nerozie), ci atrãgând atenţia asupra rolului ei formativ şi arãtând cã rolul pe care ideile generale îl joacã în întreţinerea fertilitãţii culturii este esenţial.
În prelegerile pe care le-a ţinut spre mijlocul celei de a doua jumãtãţi a secolului al XIX-lea, Jacob Burckhardt avertiza împotriva tendinţei multor specialişti contemporani de a refuza dobândirea unei „priviri de ansamblu“ în numele specializãrii stricte.
Burckhardt observa cu ironie cã progresul ştiinţelor a fost adesea întârziat de o formã de obtuzitate, cultivatã cu aroganţã de „spiritele academice şi de profesori“ – die Akademici und Professoren: este vorba de retragerea trufaşã în specializarea cea mai îngustã profesional, adicã mai mãrginitã intelectual, şi arun- carea discreditului social asupra interesului diletant, adicã îndrãgostit, faţã de culturã în general. Pentru Burckhardt, cuvântul „diletant“ trebuie discreditat numai în disciplinele în care prestaţia studiosului poate intra doar în douã categorii de evaluare: eşti ori nimeni, ori maestru – adicã în arte. În ştiinţe însã, unde nu poţi sã fii maestru decât într-un domeniu îngust, ca specialist strict, diletantismul este necesar, susţinea el, deoarece numai prin diletantism poţi cerceta domeniile care depãşesc aria specializãrii tale. Altminteri, cu excepţia specializãrii, rãmâi „un ignorant“ şi, în funcţie de împrejurãri, un „indi- vid necizelat“: mai precis, ein roher Geselle, adicã o calfã necioplitã – asta rãmâi ori devii în absenţa iscodirii diletante a culturii în general, spunea Jacob Burckhardt.
Dupã mai bine de un secol de eroziune a culturii generale şi a idealului umanist, ceea ce odinioarã Occidentul numea apreciativ culture générale pare a fi dispãrut complet, nu numai din criteriile de prezentare socialã a oricãrui om care se pretinde civilizat, dar şi din mediile propriu-zis intelectuale. Specialistul standard de azi, cel care e un asiduu frecventator al revistelor care au inundat pletoric Babilonul pieţei scholar din lume şi care e un harnic şi incontinent contributor la ele, este cel mai adesea fie o „calfã necioplitã“, fie un „cretin educat“, fie un „intelectual lipsit de culturã“. Dacã nu a murit încã de tot, cultura generalã e pe cale de rapidã dispariţie, împreunã cu idealul umanist de emancipare prin culturã care a generat-o.
