Cuvânt înainte la ediţia a doua
Ezra Pound spunea undeva că orice afirmaţie generală este ca un cec emis de o bancă: are exact valoarea activelor care îl acoperă. Pentru teorii, activele sunt faptele. Nici o teorie nu rezistă infirmării faptelor. În mare parte a argumentului ei, teoria prezentată în această carte este o descriere. Ea e atât de evidentă, încât poate părea banală. Dar, dacă ar fi banală, de ce ne este atât de greu să ieşim din logica ei, care ne condamnă la minorat? Şi de ce, dacă e banală, ne e atât de greu să construim o realitate care să o infirme?
De ce nu avem o piaţă a ideilor
Horia-Roman Patapievici
Editura Humanitas, Colecţia Seria de autor Horia-Roman Patapievici© Editura Humanitas 2014
Teoria mea susţine că, dacă lăsăm deoparte operele şi ideile literare (care constituie un soi de pământul-şi-cerul culturii române), problema cu care se confruntă cultura română modernă în general este că apariţia valorilor nu e susţinută de existenţa unei pieţe interne a ideilor generale ori de specialitate. Apariţia valorilor rămâne singulară (anomalia de non sequitur), deoarece nu e însoţită şi de circulaţia lor. Când spun circulaţie nu mă refer la simplul schimb ori la răspândire: mă refer la mecanismul complex al recunoaşterii, evaluării, criticării şi integrării valorice a ideilor, potrivit unor criterii şi standarde care sunt negociate activ şi continuu între toţi participanţii la schimburi. Circulaţia e un mecanism autosuficient de validare, verificare, confirmare şi integrare, care depinde de numărul participanţilor şi de cantitatea schimburilor. Prin urmare, circulaţia valorilor se face printr-o piaţă a ideilor, iar piaţa ideilor este mediul nutritiv şi hrănitor al valorilor. Aşadar, ceea ce le lipseşte tuturor valorilor produse de cultura română, indiferent de domeniu, este o piaţă internă proprie de recunoaştere, de evaluare şi de integrare critică.
E un fapt că în cultura română nu există o veritabilă piaţă a ideilor decât la nivelul culturii generale. Şi, deşi în interiorul multor culturi de specialitate au apărut opere valoroase, la noi aproape nici o cultură de specialitate (excepţie face, poate, istoria naţională) nu s-a dovedit riguros autonomă, adică în stare să-şi recunoască şi omologheze singură valorile pe care le produce. Ca atare, valorizarea operelor non-literare e fie precară, fie improprie, fie inexistentă. Un Brâncuşi rămas în ţară, o revoluţie Dada lansată la Bacău, un teatru al absurdului metafizic (Ionesco) montat la Bucureşti sau o morfologie a religiilor, cum a fost cea propusă de Mircea Eliade, lăsate la cheremul pieţei literare româneşti nu ar fi putut niciodată deveni ceea ce au devenit, pentru cultura modernă, odată ce au fost preluate, susţinute şi valorificate de pieţele culturale occidentale. Piaţa internă românească nu poseda pe atunci şi nu posedă nici azi criteriile minimale de existenţă proprii unei pieţe funcţionale a ideilor, diversificate după specialităţi şi integrate printr-o realitate epistemică unificată, în care să se poată recunoaşte totalitatea culturii (a noastră şi a lumii).
Explicaţia? Din punct de vedere istoric, e simplă. În zorii modernizării româneşti, odată cu instituţiile modernităţii, noi am importat din Occident impulsul de a produce opere moderne, dar nu am ştiut să importăm şi modalităţile de a le evalua (odată produse), capacitatea de a le omologa (odată integrate între altele, de acelaşi tip) şi arta de a le întreţine vii în posteritate (odată intrate în canon). Altfel spus, am copiat produsele fără a şti cum să le imităm şi condiţiile care le-au făcut posibile (observaţia, fireşte, nu e individuală, ci sociologică). Modernizarea a fost înţeleasă ca imitare a formelor (instituţiile, legile, constituţiile), fără o încercare de a învăţa condiţiile care le pot şi reproduce în chip autonom. Acest mecanism de modernizare asimetrică (produse, da; condiţii de existenţă, nu) a fost semnalat şi denunţat de Titu Maiorescu în 1868, în articolul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română“:
„Direcţia falsă odată croită […], inteligenţa română a înaintat cu uşurinţă pe calea deschisă, şi, cu acelaşi neadevăr înlăuntru şi cu aceeaşi pretenţie în afară, s-au imitat şi s au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care să simtă trebuinţa unui organ şi public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica. Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi, înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcolilor, am făcut atenee române şi asociaţiuni de cultură şi am depreciat spiritul de societăţi literare. înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea academică română, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-arheologică şi cu secţiunea ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte: înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional – şi am depreciat şi falsificat toate aceste forme de cultură. […] Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr […].“
De ce „producţiuni moarte“? Care să fie „fundamentul“ care ar preschimba pretenţiile în justificare? Care ar fi „trupul“ care poate transforma „stafiile“ în oameni vii? Care ar fi adevărul capabil să spulbere iluziile? Maiorescu răspunde la primele două întrebări prin adevăr, iar la ultima prin discernământ. Ambele fac parte dintr-o cultură a adevărului, care, dacă ar fi adoptată şi practicată, ar fi capabilă să le confere judecăţilor credibilitate şi încredere, iar instituţiilor imitate după Occident un fundament de veracitate. Soluţia lui Maiorescu la anomalia de modernizare asimetrică are doi paşi: refuzul „neadevărului de până acum“ şi „voinţa de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii iluzorii“.
Teoria propusă de mine continuă argumentul lui Titu Maiorescu, susţinând că „fundamentul adevărat“ trebuie interpretat ca piaţă a ideilor. Criteriul adevărului unui produs cultural rezultă din amploarea schimburilor de valori, iar validarea produselor culturale specifice e făcută pe piaţa ideilor prin mecanisme specializate de evaluare, verificare şi confirmare critică.
Ce spune Maiorescu este că importul formelor de civilizaţie nu poate ţine loc de civilizaţie, care, în fundamentul ei, nu poate fi imitată, ci doar deprinsă treptat, pas cu pas, prin învăţare. Ceea ce se învaţă, fără a putea fi copiat, e discernământul, iar discernământul e un fapt numai într-o cultură bazată pe adevăr. Asta spune Maiorescu. Ce adaug eu este că adevărul nu are sens decât într-o lume în care oamenii se exprimă pe ei şi se recunosc între ei prin formularea unei realităţi comune. Această formulare (a unei realităţi comune) nu poate exista în absenţa punerii în contact a tuturor oamenilor, punere în contact care e imposibilă fără un „dialog generalizat al ideilor“ (Mihai Şora). Eu numesc acest „dialog generalizat al ideilor“ piaţă a ideilor. Or, dacă punerea în contact a tuturor oamenilor se face prin formularea unei realităţi comune, atunci absenţa unei pieţe a ideilor face cu neputinţă şi formularea unei realităţi comune.
Paşii sunt următorii. Fără adevăr, nu există instituţii adevărate; fără instituţii adevărate, nu există cultură adevărată; iar unde nu există cultură adevărată „se nimiceşte naţiunea“ (Maiorescu). Dar! – condiţia de existenţă a unei culturi adevărate e punerea în contact a tuturor oamenilor; acest lucru nu e cu putinţă fără un „dialog generalizat al ideilor“, dialog care nu este altceva decât mecanismul prin care sunt recunoscute, evaluate, criticate, verificate şi confirmate ideile; în absenţa unei pieţe a ideilor, oamenii sunt lipsiţi de singurul mediu prin care îşi pot formula atât faptul de a fi în contact, cât şi apartenenţa la o realitate comună; formulare care ar fi imposibilă dacă nu ar exista adevăr. În cele din urmă, faptul de a fi în contact şi faptul de a se recunoaşte într-o realitate comună depinde atât de existenţa adevărului, cât şi de existenţa unei pieţe a ideilor. Iar aceasta în felul următor: fără o piaţă a ideilor (a), nu ar exista nici o posibilitate de a formula un adevăr (w).
Teza centrală a argumentului meu este că faptul de a nu avea o piaţă a ideilor, adică de a nu putea declanşa un „dialog generalizat al ideilor“, nu este nici accidental (o întâmplare), nici un accident (putem trăi şi fără): absenţa „dialogului generalizat al ideilor“ e explicată istoric prin anomalia de modernizare asimetrică (descrisă de Maiorescu în 1868 prin teoria formelor fără fond şi, puţin mai târziu, în 1873, prin „beţia de cuvinte“), iar lipsa ei implică, ontologic vorbind, atât imposibilitatea oamenilor de a fi împreună (în orice proiect social), cât şi neputinţa lor de a se recunoaşte unii pe alţii într-o realitate comună. Teoria care începea prin descrierea unei existenţe (anomalia pe care am numit-o „modernizare asimetrică“) se încheie acum prin postularea unei inexistenţe, a realităţii comune, ca argument al imposibilităţii de a forma o comunitate, de a ne recunoaşte în ea şi de a gândi, ca expresie a formulării ei, adevărul. Împotriva nesocotirii adevărului ca fundament al culturii, Maiorescu lansa în 1868 acest avertisment:
„Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a Istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul.“
Cine ar putea spune că azi, în martie 2014, când trimit la tipar această prefaţă, avertismentul lui Maiorescu din 1868 şi-a pierdut ceva din actualitate? Angajându-se, după catastrofa comunistă, în a doua sa modernizare (prima fiind compromisă de comunism), societatea românească încă are în faţă sarcina de a lupta împotriva blestemului „modernizării asimetrice“ (import de produse, da; aclimatizare de condiţii de existenţă, nu).
Prima ediţie a acestei cărţi a apărut în 2007, sub titlul Despre idei & blocaje.
Când am scris-o, în vara lui 2007, accentul cădea pe observaţie (piaţa ideilor e blocată), iar scopul meu era acţiunea („O modestă propunere de a gândi cultura română pornind de la ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparenţă, îi prisoseşte“). Din 2004 editam revista lunară Idei în Dialog, prin care speram să pot crea o punte între culturile de specialitate, în interiorul unui spaţiu public încă dominat de cultura generală (dar masiv ameninţat de cultura de divertisment a culturii de masă) şi în sprijinul ideii de profesionalizare a discursului argumentativ, iar din 2002 realizam pentru televiziunea publică un talk-show cultural, pe care la început (2002–2005) îl botezasem Idei în libertate, pentru că voiam să subliniez, împotriva guvernelor şi regimurilor politice, ideea de libertate a actului intelectual, dar pe care mai apoi (din 2006) l-am numit Înapoi la argument, pentru că, în mod polemic faţă de dezordinea vorbirii publice, voiam să contribui la construirea unui discurs argumentativ non-emoţional. Eram deci foarte activ în ceea ce credeam că este un angajament al culturii noastre publice faţă de profesionalizarea discursului intelectual. Dar ecoul acestor acţiuni a fost mai mult decât modest. Revista Idei în Dialog a dispărut în decembrie 2009, după cinci ani de existenţă, din lipsă de finanţare, iar emisiunea Înapoi la argument a fost suprimată în septembrie 2012, odată cu desfiinţarea postului TVR-Cultural.
Acum, la reeditare, partea din teoria mea care părea cea mai riscantă la lansarea ei în 1996 (inexistenţa unei realităţi comune) pare a fi fost cel mai spectaculos confirmată de evoluţiile care au avut loc în spaţiul public din 2007 încoace: este vorba de înregimentarea întregii societăţi româneşti, inclusiv a lumii culturale, într-un conflict ireconciliabil referitor la întrebarea „Cine defineşte care este realitatea adevărată?“, conflict manifestat prin propagarea discursurilor de ură. În 2014, societatea românească arată mai mult decât oricând ca o maioneză tăiată. Vedem în jurul nostru realităţi nu doar diferite, ci incomensurabile; şi trăim în lumi care nu comunică unele cu altele decât prin violenţă, nu întotdeauna simbolică. Faptul evident este că, în ciuda instituţiilor care ar trebui să ne lege (instituţii pe care le-am importat), nu suntem în stare să construim împreună cu semenii noştri o realitate comună (pentru că, în termenii lui Maiorescu, aceste instituţii nu se sprijină pe adevăr). Suntem zidiţi în realităţi care se detestă cu patimă unele pe altele. Ce le-a făcut fără comună măsură între ele? Evident, neglijenţa noastră încăpăţânată faţă de „dialogul generalizat al ideilor“. Ceea ce constituie teza acestei cărţi.
În 1996 şi 2007, credeam, pe urmele lui Maiorescu, că soluţia e simplă: trebuie refuzat sistematic „neadevărul de până acum“ şi pusă la treabă „voinţa de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii iluzorii“. Şi astăzi cred că soluţia e corectă. Dar ea nu îmi mai apare ca simplă: e în mod enorm complicată de însăşi natura problemei şi de miza ei, care e, şi ea, enormă: căci adevărul depinde de existenţa unei realităţi comune, iar absenţa lui tocmai asta denunţă, inexistenţa ei. De a lungul anilor, m-am convins din ce în ce mai mult că nu e vorba, în chip jucăuş, doar de „idei & blocaje“. E vorba de ceva mai mult, care depăşeşte şi voinţa individuală, şi simpla dorinţă de a face bine: sunt implicate toate motivele pentru care, în ciuda lucrurilor pe care le facem, tot nu reuşim să avem o piaţă a ideilor. Titlul acestei ediţii, De ce nu avem o piaţă a ideilor, nu mai este o întrebare, e o constatare. Iar teoria care explică de ce nu avem o piaţă a ideilor explică şi de ce, deşi vorbim aceeaşi limbă şi împărţim acelaşi spaţiu, nu locuim în aceeaşi realitate.
(martie 2014)
