Situaţia de fapt
Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului. Călătorul nostru ar observa că la noi cărţile originale nu suscită discuţii, şcolile de gândire sunt mode de împrumut ori grupuri sudate prin forţa convingerilor profitabile, teoriile noi trezesc apatii durabile şi stârnesc antipatii ireversibile, în timp ce, sub raport uman, competenţele cedează totdeauna invidiilor, invidiile corup ireversibil onestitatea, adevărul cedează totul bârfei, bârfa nu cedează nici celei mai solide reputaţii, iar mersul ideilor este un povârniş al elanurilor avortate.
Dacă ar putea reveni printre noi azi, Benjamin Fundoianu ar relua (schimbând doar beneficiarul) argumentul său din 1921, formulat într-o carte briliantă, Imagini şi cărţi din Franţa. Potrivit lui Fundoianu, cultura română este o provincie a culturilor mari, ilustrând toate imperfecţiunile imitaţiei şi suferind de toate lipsurile faptului de a fi permanent în urmă, mereu la remorca unui centru pe care nu îl poate atinge, ci doar maimuţări ori, în cel mai bun caz, imita. Cultura română este o colonie a culturii franceze. Din acest motiv, spune Fundoianu, lupta lui Iorga împotriva influenþei franceze a fost lipsită de sens, iar literatura noastră, în cel mai bun caz, nu e decât o contribuţie la cea franceză. Concluzia lui Fundoianu este că oamenii conştienţi din cultura română ar trebuie să o abandoneze şi să emigreze în cultura franceză, preferând logic metropola, coloniei. Este ceea ce de altfel a şi fãcut, din 1923.
De ce nu avem o piaţă a ideilor
Horia-Roman Patapievici
Editura Humanitas, Colecţia Seria de autor Horia-Roman Patapievici© Editura Humanitas 2014
Reîntors printre noi, Eugen Ionescu ar relua argumentul din Nu, corozivul său pamflet teologico-literar din 1934. De vreme ce există Dumnezeu, orice altă activitate în afara considerării existenţei Lui este inutilă, de nesusţinut. Pe cale de consecinţă, creaţia literară şi critica literară sunt inutile, valoarea culturală fiind în sine relativă, iar actul critic reversibil:
orice se poate demonstra cu egală îndreptăţire. Deci, ca orice cultură, cultura română, în loc să se ocupe de Dumnezeu, se rătăceşte în consecinţele absenţei Lui, risipindu-se în absurdităţile relativismului. Dar, în chip de cultură română, cultura noastră e inexistentă, deoarece unei analize obiective, dacă îi comparăm valorile pe care ea le omologhează cu valorile pe care marile culturi le confirmă, nu rezistă nimic. În cuvintele limbii de azi, Eugen Ionescu ar spune că trăim într-o cultură second hand. Deci, dacă am valoriza mai degrabă fiinţa decât nefiinţa, dacă am preţui mai mult valoarea decât nonvaloarea, am abandona-o. Ceea ce, cu ajutorul şi al vitregiei istoriei, Eugen Ionescu a şi făcut.
Mai aproape de noi, într-un text scris în 1982, dar publicat abia în 1991, Ioan Petru Culianu a dezvoltat următorul argument: cultura română de azi nu există; în România postbelică nu s-a produs nimic important; este o cultură radical provincială, în care nu există o selecţie a valorilor, nu se discută lucruri importante, iar nivelul discuţiilor ignoră dezbaterile la zi din alte părţi ale lumii; este o cultură în care, dacă rămâi, eşti automat un provincial, şi pe care, dacă o părăseşti, trebuie să o uiţi cât mai complet, pentru că, dacă nu o faci, rămâi marcat. Este, ştim bine, cultura din care, din 1971, Ioan Petru Culianu s-a smuls, pentru a nu mai privi înapoi. Iar când a reînceput să privească înapoi, după 1990, a fost el smuls – din lume.
Vedem că, substanţial vorbind, acelaşi tip de judecată a fost aplicat culturii noastre şi în 1921, şi în 1934, şi în 1982: de persoane temperamental foarte diferite, cu un bagaj cultural şi de specialitate foarte diferit, care îşi argumentau foarte diferit judecata de evaluare şi care, lucru deopotrivă întristător şi remarcabil, au indicat aceeaşi soluţie verdictului de condamnare: abandonul. Potrivit acestor autori, într-un fel sau altul, cultura română este o cultură de mâna a doua, captivă unor mecanisme care o fac să funcţioneze fie ca o cultură a formelor fără fond, fie ca una a fondurilor fără forme şi care pare să fie condamnată să oscileze infertil între două forme de servilism: servilismul unei sincronizări care ne anulează şi servilismul unei izolări care ne malformează. E limpede că în cultura noastră, nu de ieri de azi, ceva este în neregulă (vezi Anexa II, „Despre argumentul lui Titu Maiorescu“).
Cu toate acestea, România este departe de a fi un deşert cultural. Dimpotrivă, din punctul de vedere al valorilor care apar în cuprinsul ei, este, ca toate culturile vii, asemenea unei grădini. Dar e o grădină paradoxală, în care îşi ating înflorirea deplină numai florile cultivate la îndemnul şi cu grija altora, din afară, şi în care rămân pitice şi incoate toate florile care nu au avut norocul să atragă atenţia grădinarilor din afară. Cultura română e o grădină care lâncezeşte fără relief pe mâna grădinarilor autohtoni şi care se animă luxuriant pe mâna grădinarilor occidentali. Să se compare, de pildă, relieful căpătat de Mihail Sebastian la noi, după publicarea lui în străinătate (şi ambalat în succesul avut acolo), cu relieful lui în ţară, înainte. Parcă am vorbi de personalităţi valorice diferite.
Paradoxul mediului cultural românesc este că deşi produce valori, nu e capabil să le asigure nici omologarea, nici strălucirea, nici dimensiunea universală. Pe valori, mediul cultural românesc le creează, dar nu le cultivă decât la un nivel parohial de întreţinere, nu la dimensiunea universală pe care, poate, în unele cazuri, ar merita-o. Rămas în ţară, Brâncuşi ar fi ajuns la fel de necunoscut ca oricare alt mare sculptor român omologat doar în ţară – şi ar fi fost pierdut şi pentru noi şi pentru arta universală. Plecat în străinătate, cu exact ideile pe care deja i le ştiam din ţară, Mircea Eliade a putut deveni universal; rămas în ţară şi având norocul să nu fie asasinat ca Mircea Vulcănescu, Constantin Noica a devenit un filozof local, în ciuda anvergurii gândirii sale, care e europeană. Cine se poate îndoi că, lansat la Bucureşti şi nu la Zürich, manifestul dadaist nu ar fi avut şi soarta, şi durata, şi prestigiul republicii de la Ploiesti?
