Variaţiune

pe o temă de Tarkovski

Cum se întunecase de furtună,
Se-adăposti-ntr-o casă părăsită,
Cu geamurile sparte şi păianjeni
Pe pânzele întinse prin cotloane.

Pe când privea pustiul, prăfuirea,
A început s-audă în răstimpuri
Un dangăt ca de clopot pe aproape
Şi căutând, văzu pe-o masă goală
Un telefon uitat parcă de vreme.

Din nicăieri cine putea să-l cheme?

A ridicat din furcă receptorul:
N-a desluşit de dincolo o voce
Ci fâlfâiri sălbatice de stoluri,
Un vuiet de păduri nemaiumblate…
Rostogoliri uriaşe de oceane
I-au fulgerat timpanele năprasnic.

Ar fi putut muri, însă splendoarea
Tăcerii răsfirate-n curcubee
L-ar fi-nviat răpindu-l din pierzanie.

Într-un târziu păru că-şi vine-n fire,
Lăsă din mână, moale, receptorul
Şi se-ndreptă nesigur către uşă.

Afară ploaia mare încetase,
Larg, cerul curăţit sclipea-n băltoace –
Iar el, plecând, simţi sub tălpi văzduhul.

16 ianuarie 2014

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *