Senzația imediată pe care mi-au dat-o poemele lui Traian T. Coșovei, încă de la prima lectură, a fost aceea a libertății. A unei libertăți totale, fără cenzură, și chiar fără autocenzură. Mai exact, e vorba de senzația că poetul acesta își poate desfășura după bunul lui chef benzile desenate cu imagini fistichii și leșinătoare, cât vrea și cum vrea, în orice direcție poftește și oricât ar avea el chef – fără intenția de a le anexa vreun sens demonstrativ sau „ideologic”, fără dorința de a ilustra vreo poetică sau vreun program, fără a părea că se întreabă vreo secundă ce gândește cititorul (mai ales cititorul de la direcția presei) despre bufonadele lui policolore și atașante. Mi-a fost dintotdeauna greu să înțeleg, și nici acum nu pot s-o fac, cum de au putut apărea în anii ’80 texte atât de libere precum cele ale lui Coșovei și ale altor câtorva optzeciști; în controlul ideologic de o strictețe orwelliană al vremii, poemele acestea atât de libere erau pur și simplu obiecte subversive, periculoase nu atât prin ceea ce spuneau (în fond, conținutul lor politic propriu-zis e aproape neutru – cu excepția șopârlelor lui Stratan despre „cortina de fier” și „turnătorie”, să spunem), cât prin haloul aproape magic de libertate pâlpâind în jurul fiecărui rând al poemului – care trebuie să fi avut asupra minții cititorilor din epocă un efect asemănător cu acela al aerului cu exces de oxigen asupra plămânilor abia ieșiți dintr-o mină îmbâcsită.
Ceea ce, ca să revin la Coșovei, e cu desăvârșire admirabil e că poemele lui sfidează nu doar orice cenzură posibilă – dar chiar și orice autocenzură. Unul dintre efectele cele mai perverse ale controlului ideologic totalitar e anularea „omului interior”, cum îl numea cineva, punerea sub control a „magistrului interior”, cu vorba Sfântului Augustin, în așa fel încât, chiar dacă cenzura ar dispărea, autocenzura ar continua să existe. Scriitorul-cobai n-ar îndrăzni să roadă din bucățica de brânză a libertății, de teamă că va simți iar șocul electric. Ei bine, seriile de imagini delicioase ale lui Coșovei sunt tot atâtea bucățele de brânză înșirate pe ața versurilor pentru pura plăcere a poetului (cobai grumand, de!), fără teama șocului electric – și fără nici o teamă, în general. Ceea ce arată că, în pofida oricărei cenzuri posibile, „omul interior” al lui Coșovei e bine mersi, confortabil instalat în lumea lui făcută numai din materia poeziei, pe care o locuiește & stăpânește cu superbie de padișah.
Fiindcă, dacă există totuși vreun mit căruia să i se subordoneze acest „om interior”, atunci acesta e, fără doar și poate, mitul poetului. De la Ninsoarea electrică din 1979 (landmark fondator al optzecismului poetic) și până la Jurnalul morilor de vânt din 2012, toate cărțile lui Coșovei expun & edifică această mitologie postromantică a poetului ca ființă mirabilă și otherworldly, foarte surprinzătoare la urma urmei la un optzecist altfel sedus de mirajul cotidianului & realelor. (Aritmetica pleoapelor, din 2013, n-am apucat încă s-o citesc – însă pot paria pe necitite că va confirma cele spuse mai sus, și că aș putea alege din cartea asta ultimă pasaje care să ilustreze mitologia respectivă.) Dacă, pentru ceilalți lunediști, poetul este un om concret scriind pentru ceilalți oameni concreți, la fel de obișnuit & unic ca orice alt everyman, pentru Coșovei despre poet nu se poate vorbi decât în regim de excepționalitate. Sigur, poetul trăiește în cotidian, poezia lui e coborâtă în stradă, ca și la ceilalți optzeciști; însă gesticulația acestui poet e cu totul necotidiană, de o stranietate simpatică, dar șuie, ca aici, de pildă: „Acum va trebui să-mi termin și eu poemul – / ca să pot să trăiesc / va trebui să-l închei ca pe o veche uniformă militară; / va fi ca și cum voi pleca într-o lungă călătorie. / Voi închide ușa, voi scrie pe ziduri cu sânge de miel, voi bate în cuie fereastra – / dâre groase de var voi trage pe garduri, / îmi voi umple trupul cu grăsime de urs / mă voi bâlbâi groaznic” (Poemul).
Când, asemenea maeștrilor flamanzi, își face autoportretul în textele proprii, Coșovei nu se poate lipsi de o anume figurație & scenerie tipică tuturor poeților moderniști care au perpetuat mitul acesta postromantic al poetului despre care vorbeam – ba mai mult, vorbirea despre poet are acea aisance grandilocventă & simpatică tipică marilor apostoli ai boemei, gen Dimitrie Stelaru sau Serghei Esenin, cu care nu are altfel absolut nimic în comun. Iată un exemplu printre atâtea altele: „Cu focul stins în vechea mansardă, / cu țigările pe sfârșite, cu lupii la ușă / (ah, la flacăra colților lor mi-am scris o viață întreagă poemul), / după ce am urcat un munte de plumb literă cu literă / sunt singur și în tăcerea din jur / aproape aș putea să luminez” (Comerțul cu indulgențe). Avea dreptate Soviany să califice undeva de „arlechinade melancolice” posturile acestea; fiindcă, în ADN-ul lui optzecist, Coșovei are totuși câteva gene recesive de trickster post-romantic. De asta a fost posibil ca Marin Mincu, la doar câteva rânduri după ce constată – absolut îndreptățit – că e „cel mai insurgent dintre congeneri”, să-l confunde complet aiurea cu „un Minulescu redivivus”. Chiar și un bun cunoscător de poezie precum Mincu a fost derutat de hibridarea aceasta genetică, de coexistența în dubla spirală a cromozomilor optzecismului ironic, anti-sentimental & cotidianist cu aceia ai sentimentalismului auto-mitologizant & declarativ, propriu acestui cult boem al poetului ca ens mirabilis. În schimb, a sesizat-o Mircea Cărtărescu, în cea mai plastică & exactă descriere a poeziei lui Coșovei pe care o știu: „Poate că nicăieri nu e mai vizibil aspectul hibrid, de Ianus bifrons, al poeziei optzeciste ca în poezia lui Coșovei, în care grația, retorica de orologiu cu statui, langoarea sentimentală specifice unei poezii desuete, simboliste, amintind, chiar, pe alocuri, de vaietele și suspinele din Spitalul amorului se armonizează ciudat de bine cu o retorică a concretului, a prozaicului biografist și a oralității. Fascinația optzecismului vine din organicitatea lui cu firul esențial al poeziei muntenești și nu poate fi înțeleasă în afara acestuia, dar pe acest fir a fost altoit vigurosul filon al poeziei anglo-saxone contemporane, care a deschis deodată o mare perspectivă pentru balcanismul inițial”. Singura mea nuanță ar fi, aici, aceea că „langoarea sentimentală” în cauză e mai veche decât simbolismul, și chiar decât Spitalul amorului, venind direct din post-romantism (și poate chiar dinaintea lui, din avatarurile istorice ale poeticilor trubadurești – dar pentru aceasta ar fi nevoie de o discuție mult aprofundată, nelalocul ei aici și acum).
Văd, așadar, în Traian T. Coșovei un continuator aproape subversiv al mitului postromantic (și, poate, trubaduresc) al poetului în vremuri poetice demitizante și dezvrăjite – pe care, culme a subversiunii, tot el însuși le și fondează & ilustrează; și un practicant sigur subversiv al cultului libertății poeziei în vremuri politice totalitare și demonice. Dacă aș încerca un portret de grup al crailor Aerului cu diamante, aș spune că, dacă Iaru e continuatorul en charmeur al avangardelor (cam așa cum e văzut în Postmodernismul românesc), Cărtărescu postmodernul par excellence, Stratan existențialistul ermetizant & intertextual (sau intertexistențialistul, ca să forjez un pun în siaj cărtărescian), atunci Coșovei e subversivul trickster & boem – subminând optzecismul în aceeași măsură în care-l și fondează, edificând mitul poetului în același timp în care demitizează toate cele, boemizând liber în cele mai puțin libere vremuri. Ilustrând, adică, strălucit una dintre cele câteva modalități de a fi liber atunci când libertatea e imposibilă.
