În miezul oricărei ficțiuni arde un protest

În paginile lui Mario Vargas Llosa (fie că e vorba de proză, eseuri sau interviuri) găsim unele dintre cele mai frumoase, profunde și clare idei despre originile, scopul, frumusețea și puterea subversivă a ficțiunii. Acea putere pe care, susținea Vargas Llosa, au înțeles-o primii inchizitorii spanioli ce nu au permis în coloniile hispano-americane decât publicarea de cărți științifice pe motiv că literatura ar fi absurdă, fără sens și ar vătăma sănătății mintale a omului. 300 de ani locuitorii acestor insule au citit literatură de contrabandă, primul roman fiind publicat ca atare după Independență (1816, în Mexic). Nu-i vorbă, că și în alte părți, chiar în zilele noastre, sunt arse cărți, iar scriitorii trăiesc sub amenințarea condamnării la moarte.

Axul concepției lui Llosa îl constituie ideea că literatura s-a născut din nemulțumire, din nevoia de a compensa un deficit de existență, aici fiind de găsit germenii unei dorințe, refuzul resemnării. Rădăcinile ficțiunii se află în experiența umană din care derivă și pe care o susține, o hrănește. În eseul cu care își începe volumul Călătoria către ficțiune, autorul peruan consideră ficțiunile ca fiind „o mișcare mentală a neajutoratei ființe umane de a ieși din colivia în care-și duce viața și de a dobândi o libertate și o inițiativă ce o fac să evadeze din spațiul și timpul în care își deapănă existența, îi lărgesc și îi adâncesc experiențele, determinând-o să trăiască, precum într-o metamorfoză magică, alte acțiuni, aventuri, pasiuni, și îi permit să stăpânească orice fel de destine, chiar și pe cele mai extravagante și mai riscante, pe care ficțiunile bine gândite și povestite – ficțiunile persuasive -, ascultate sau citite, le încorporează vieții lor”.


Complexa relație dintre literatură și realitate prinde cu ușurință contur în scrierile lui Llosa care dovedește o concepție anti-mimetică. Ficțiunea nu e scrisă ca să povestească viața, ci să-i adauge ceva. Ori ca să-i smulgă ceva. Dacă viața reală e haotică, ficțiunea o comprimă și îi oferă sens, mai mult sau mai puțin explicit, un sens dincolo de timp. Literatura îi acordă omului șansa de a fi diferit, răspunzând astfel uneia dintre dorințele sale eterne, prin posibilitatea unui transfer, un transfer cu o reală putere de metamorfoză asupra cititorului. Constrângerile propriilor vieți dispar și noi pășim într-o lume în care putem fi alții, diferiți, confruntându-ne cu experiențe care devin ale noastre.

Ficțiunea ne completează, prin posibilitatea ridicării unei punți între real și dorințe ori pasiuni reprimate. Dacă scriitorii imaginează vieți pe care nu le-au putut trăi, cititorii împrumută de la fantasmaticele creaturi aventurile de care au nevoie. Acesta este adevărul minciunilor din ficțiune. Iar dacă este vreo minciună în literatură, aceasta se așază în continuarea minciunii a ceea ce suntem noi de fapt. Născocirile din romane nu sunt gratuite, ele se completează cu insuficiențe de viață.

Revenind la acea putere subversivă a literaturii, demonstrația lui Llosa este impecabilă. Scriitorul privește ficțiunea ca artă a societăților în criză, a oamenilor care au nevoie să creadă în ceva, să umple spărturile vieții în care locuiesc. Ficțiunea devine un remediu temporar al vieții, însă ieșirea din ficțiune și întoarcerea la realitate pot avea drept consecință o sărăcire totală, confirmându-ne că suntem mai puțin decât visam. Ceea ce înseamnă că ficțiunea stimulează imaginația, liniștind pentru scurt timp nemulțumirea umană. Dar în același timp incită și atrage după ea neadaptarea la existență, fronda, nesupunerea. De aici măsura preventivă a cenzurii la care au recurs numeroase regimuri politice. Dezvoltându-și propriul sine, transformându-l în altul, chiar iluzoriu, omul are șansa să evite supunerea oarbă și să guste riscurile libertății.

Ficțiunea e privită ca metodă discretă, aparent inofensivă de insubordonare față de realitatea reală. Din abisul ce se naște între ce suntem și ce ne-ar plăcea să fim, plămada dorințelor noastre, răsăre revolta: „Amuzament, magie, joc, exorcism, recompensă, semne de nonconformism și revoltă, dorința de libertate și plăcere, plăcere imensă, ficțiunea înseamnă multe lucruri deodată și, fără îndoială, este o trăsătură esențială și exclusivă a omenirii, cea care exprimă și definește cel mai bine condiția noastră de ființe privilegiate […] capabile să ia în răspăr limitele firești ale condiției noastre, care ne condamnă să avem o singură viață”. Dar tot Mario Vargas Llosa, este și cel care știe însă și puterea de bumerang pe care o poate avea ficțiunea, riscurile lipsei de luciditate, de echilibru și de autocontrol: „Această călătorie cu gândul a fost – este – începutul a tot ce i s-a întâmplat mai bun societății omenești, dar, fără îndoială, și începutul multora dintre tragediile sale, pentru că a ne lăsa în voia minunilor imaginației, împinși de dorințele noastre, nu ne relevă doar altruismul, generozitatea și solidaritatea inimii omenești, ci și poftele distructive, acei demoni de feroce iraționalitate, care se cuibăresc de obicei în devălmășie în cele mai nevinovate vise ale noastre”.

Poveștile trăite în gând „nu ne reflectă ca o oglindă fidelă, ci ca o oglindă fermecată, care, trecând dincolo de aparențe, ne-ar arăta viața noastră ascunsă, a instinctelor, dorințelor și poftelor noastre, a spaimelor și fobiilor noastre, a fantasmelor care zac în noi. Toate acestea suntem, de asemenea, tot noi, dar le disimulăm și le negăm în viața publică”. Povești bune de îmblânzit „partea blestemată” a ființei noastre.

Condiție fundamentală a umanității, armă ingenioasă și profundă, ficțiunea e o condiție a libertății umane, deși ori tocmai pentru că introduce în existența noastră neliniștea și iluzia, „multiplicându-ne astfel viața la căldura focului ce scânteiază de această altă viață, impalpabilă, fermecătoare și indispensabilă”. O „viață paralelă, din cuvinte și imagini pe cât de mincinoase, pe atât de convingătoare, unde să ne putem refugia sătui de dezastrele și limitele pe care viața așa cum este ea le pune în calea libertății și a visurilor noastre”.

Iată destule motive pentru a fi convinși, pe de o parte, de puterea de seducție a literaturii, iar pe de altă parte, de caracterul defensiv și deopotrivă ofensiv al unui text ficțional care poate deveni parte a realității, diminuându-i minusurile, traumele. Fie și prin simpla comparație dintre libertatea din cărți și constrângerile din lumea reală, rău așezată.

MARIO VARGAS LLOSA – Călătoria către ficțiune. Lumea lui Juan Carlos Onetti, Traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Humanitas, 2012

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *