Fiecare snooze al alarmei îl întoarce de pe o parte pe alta a patului. Offff! 7.00. Între somn şi realitate, întinde mâna spre locul unde ar trebui să fie telefonul. Ca-ntr-un touchscreen Braille, găseşte butonul de snooze şi-l opreşte, apoi pe cel de Facebook: ia sa vedem, cine ce a mai postat şi cine ce mi-a mai scris? Câte like-uri am? Hmm, asta credeam că o să rupă, nu s-au prins de idee.
“Application needs to close: report or force close?”. ‘Forza. Aplicaţie de c….’, oftează el, dându-se jos din pat şi căutând orb cu piciorul papucul împins de pisică sub fotoliu.
Jeepul gri claxonează insistent. ‘Unde te grăbeşti, mă, aşa?” zice, aruncând telefonul pe scaunul din dreapta şi pornind în trombă.
Ziua începe cu o şedinţă. Cu cafelele în mână şi cu ecusoanele de gât, se adună în sală. Oamenii intră pe rând; nu-i mai vezi de agende, laptopuri, telefoane. Toţi se uita precipitat la ceas. Sedinţa trebuia să înceapă de 10 minute. Nu peste multe zeci de minute, tot ei îşi butonează compulsiv telefoanele, în aşteptarea finalului unei întalniri care a durat, oricum, prea mult.
Sună cunoscut? Aşa e curgerea fiecărei zile pentru mulţi dintre noi. Între un timp alergat şi precipitat şi unul dezlânat şi trenant şi pierdut aiurea. Ce contează mai mult: între ce şi ce minut ne-am pierdut timpul sau cât timp consumăm, de fapt, pentru cutare sau cutare faptă căreia îi acordăm o oarecare importanţă? Pe care dintre faţetele timpului o cultivăm, de fapt? Cât de eficient este să ne lăsăm biciuiţi de tirania orei?
Grecii antici făceau diferenţa dintre cele două forme ale timpului, Chronos şi Kairos. Chronos este un timp stabil şi numeric. Este timpul orelor care trec, al acelor de ceas care fac turul cadranului ceasurilor noastre. În mod diferit, Kairos se referă la percepţia timpului, subiectiv şi instabil.
O brăţară subţire de piele. Un cadran mat pe care nu se vede nimic. Doi designeri norvergieni s-au gândit să inventeze Durr. Un ceas care nu arată orele, ci doar zbârnâie la fiecare cinci minute (interval care nu poate fi modificat). Nu mi l-am cumpărat (încă), însă am făcut un experiment: am setat cronometrul telefonului ca, pe durata a câteva ore de lucru susţinut, să mă avertizeze când trec 20 de minute (timpul pe care l-am considerat eu necesar pentru realizarea fiecărei ‘bucăţi’ de lucru).
Rezultatul?
Aşa arată Durr:
Partea bună e că am fost incredibil de productivă: îmi vedeam efectiv minutele scurgându-se şi nu-mi permiteam să le pierd. O luptă cu procrastinarea mea şi cu dictonul lui Brian Tracy: dacă ai de mâncat o broască şi o prăjitură, începe cu broasca.
Partea mai puţin bună este că, în ciuda conştiinciozităţii mele, nici unul dintre cele 15 calupuri de lucru nu a durat 20 de minute. Am subestimat grosolan. Deşi mi-am alergat viaţa în orele acelea, tot nu am reuşit să fac tot ce îmi propusesem. Nu cumva facem două tipuri de activităţi, cele cărora le subestimăm durata şi cele cu care ne pierdem timpul? Nu gonim nebun pe de o parte şi au ralenti pe de altă parte? Şi, cu toate astea, ni se pare că timpul cel alergat şi gâfâit a fost mult mai lung decât cel plăcut, petrecut şi gustat pe îndelete?
Durr e un ceas care nu arată ce oră e, însă e extrem de eficient în a ne spune că timpul trece. Se spune că timpul pe care te-ai bucurat pierzându-l nu e un timp pierdut. Durr, care costă 90 de dolari, e acum out of stock, şi aşteaptă o nouă serie. Viaţa noastră însă, alergată şi zorită şi pierdută şi irosită pe nimicuri nu se reeditează. Cel puţin nu curând şi cu siguranţă la un preţ mai mare.
