Elias Canetti – neputința salvării prin orbire

„Oamenii au fost dintotdeauna marea mea pasiune” – declara Elias Canetti într-un interviu, plasându-se astfel în total dezacord cu protagonistul celebrului său roman Orbirea. Dacă pe cei doi îi leagă dragostea pentru cărţi, îi situează însă la poli iremediabil opuși concepția pe care o au față de relația dintre cultură și societate, maniera de a se raporta la oamenii din jur, la ideea de alteritate și de implicare în viața „gloatei”, de coborâre a intelectualului în mulțime.

De o parte stă deschiderea totală către „celălalt” a autorului, convins fiind că pe umerii scriitorului apasă o responsabilitate imensă: „În primii ani de zile [ai războiului] nu mi-am permis deloc să scriu literatură. A fost un fel de asceză. Evident că voiam să înţeleg lucrurile şi în ce mă priveşte. Am avut sentimentul unei culpabilităţi imense, mi-era enorm de ruşine de faptul că eu şi alţi contemporani am lăsat lucrurile să ajungă atât de departe. Este o ruşine de care nu scapi nicicând, faptul că am văzut toate aceste lucruri luând proporţii şi nimeni nu a făcut nimic pentru a le împiedica”.

Pe de altă parte, în contrast, cititorul romanului intră în lumea autistă a sinologului Kien care trăieşte într-un vid afectiv, obsedat de a interpune între el şi toti ceilalţi o distanţă cât mai mare. Spațiul cărților reprezintă pentru el o pasiune demențială, o geografie pură care ar trebui să țină loc de orice altceva. Și de pat, și de masa și de femeie… De omenesc.
Canetti n-a făcut aici apologia geniului izolat în turnul său de fildeş, al idealului „elitar”. Omul său livresc (ipostază respinsă și de Virginia Woolf) apare ca întruchipare degradată a culturii. Toate personajele din roman trăiesc meschin sub semnul orbirii, al egoismului, al indiferenţei. Sunt cu toţii lipsiţi de umanitate, incapabili să-i înţeleagă pe ceilalţi şi, implicit, lumea în ansamblul ei. Aşa cum sugerează şi titlul primei părţi – „Un cap fără lume” – pentru paranoicul Kien (omul-carte), cultura este un zid, o fortificaţie ridicată între el şi oamenii pe care îi dispreţuieşte. Este convins că apropierea de adevăr presupune îndepărtarea de oameni: „Întrucît nu încerca nici cea mai mică plăcere observîndu-şi semenii, avea obiceiul să ţină ochii plecaţi sau îndreptaţi în sus, pe deasupra oamenilor. Căci, oricum, simţea precis unde erau librăriile”. Îi displace privitul mulţimii prin geam, precum şi vorbăria. După ce se căsătoreşte cu menajera, crezând cu naivitate că aceasta preţuieşte cărţile şi că de fapt, cărţile o cuceriseră în locul său, încheie cu ea un contract prin care îi cedează trei camere, în schimbul tăcerii totale în timpul mesei. Condiţie suficientă a satisfacţiei sterile îi este biblioteca cu peste 25 000 de volume şi „nici o mobilă de prisos, nici un om inutil care să-l distragă de la gândurile serioase”. Nu lasă pe nimeni să-i atingă vreo carte. Are la începutul romanului o zvâcnire de generozitate. În prezența copilului îndrăgostit de cărți, pare umanizat de dorinţa de a împărtăşi, dar se răzgândeşte în scurt timp şi devine chiar violent. Menajerei îi alege din bibliotecă cea mai murdară carte, căci: „să-i dau cărţi pe mână ar fi o laşitate. Ele sînt lipsite de apărare în faţa inculţilor”.

Ironia lui Canetti la adresa ridicolului său personaj, care nu poate percepe cultura ca drum spre altceva decât ea, este crudă, nemiloasă, căci Kien îi contrazice toate principiile după care și-a orientat actul scrierii. Declara Canetti: „Nu am vrut nicicând să tratez cititorul ca pe un individ mai stupid sau mai puţin însemnat decât mine, am vrut să îl privesc ca pe un ins la fel de important ca şi mine, simţeam că aveam să îi transmit tot ce aveam mai bun, mai precis şi mai pertinent, ca să se poată raporta într-un fel productiv la aceste lucruri şi să ajungă poate şi la alte concluzii. Am scris întotdeauna la un mod lucid şi responsabil. Veţi fi observat de bună seamă că nu am scris nici măcar o singură frază prolixă. E o rezervă pe care mi-o iau faţă de cititor. […] Privesc fiecare om cu extrem de multă seriozitate şi nicicând nu mi-ar trece prin cap că eu trebuie să îl ridic undeva. Ar fi o premiză de dialog impertinentă, dacă aş porni de la ideea că el nu se află pe aceeaşi treaptă cu mine. Iau fiecare om la fel de în serios ca pe mine însumi”.

Citind romanul lui Canetti cititorul descoperă sau are din nou confirmarea (deși ar putea fi tentat să nu recunocă) ideii că lumea nu poate fi pusă între paranteze și înlocuită cu abstracțiuni străine de viața adevărată. O dovedesc cărţile care, odată rupte din lume, dispar. Ard. Ca şi Kien, omul-carte, lipsit de spiritualitate, ce nu admite să coboare în imperiul duzinei. Pentru el, a privi în jur echivalează cu a fi o faptură slabă. Orbirea îi pare singura soluţie de a se salva din faţa mulţimii: „Orbirea este o armă împotriva timpului și a spațiului; existența noastră o singură, imensă orbire, cu excepția puținului pe care-l aflăm prin simțurile noastre modeste; modeste atît ca esență, cît și ca rază de acțiune. […] E dreptul lui să transpună orbirea, care-l ferește de asemenea excese ale simțurilor, asupra tuturor elementelor tulburătoare din viața sa”.

Ideile lui Canetti se conturează ferm. Orbirea nu-i o soluție de salvare a omului, ci o modalitate de (auto)distrugere, căci cultura capătă valoare doar prin întoarcerea ei către uman. Înțelepciunea, erudiția și talentul unui om nu valorează nimic în afara oamenilor, iar lumea formată din orbi care o neagă, din chiar miezul ei, e sortită pieirii. Dezaprobabrea lui Canetti faţă de oamenii adânciţi în propriul orgoliu şi egoismul care generează neputinţa de a înțelege, de a tolera, de a te adapta, se poate citi lesne în sarcasmul, satira şi ridicolul absurd ce prind viaţă în fiecare pagină a romanului. Iată o scenă grăitoare, în care, cu un uimitor curaj „belicist”, Kien le ține cărților un discurs inflamat: „Dacă vreți să fiți luate din patria voastră și împrăștiate în toată lumea, ca sclave pe care le evaluezi, le pipăi, le cumperi, dar nu le vorbești niciodată, pe care le asculți pe jumătate cînd îți îndeplinesc serviciul, în al căror suflet nu citești niciodată, pe care le posezi, dar nu le iubești, pe care le lași să piară sau le vinzi mai departe cu cîștig, pe care le folosești, dar nu le înțelegi, atunci încrucișați brațele și predați-vã dușmanului! Dar dacă mai aveți o inimă vitează în piept, un suflet curajos, un spirit nobil, atunci ridicați-vă împreună cu mine să pornim războiul sfânt!”.

Dacă raportul dintre cultură şi mulţime se bazează pe excluderea şi pe dispreţul alterităţii, se anulează ambele. Nici „capul fără lume”, nici „lumea fără cap” nu-și au rostul. Şi pentru deștepți, și pentru proşti, orbirea e fatală.

Elias Canetti, Orbirea, Traducere din limba germană, note și postfață de Mihai Isbășescu, Polirom, 568 p.