Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, (fragment 2)

Numele sfârşitului lumii

Coincidenţa Binelui cu Frumosul – atât de importantă pentru vechii greci, încât i-au inventat un nume, kalokagathia, şi au considerat-o izvorul şi unitatea de măsură a împlinirii
armonioase a fiinţei umane – nu mai spune contemporanilor noştri mare lucru. Şi totuşi, noţiunea nu este doar o relicvă a Antichităţii, rădăcinile creştine ale Europei au preluat-o şi au continuat-o de-a lungul următoarelor două milenii, chiar dacă i-au schimbat centrul de greutate: în timp ce grecii cereau binelui să se aşeze, ca un soclu, la temelia frumuseţii, creştinii făceau din frumuseţe slujitoarea ascultătoare a binelui.

De fapt, problema celor de azi nu este doar neputinţa de a înţelege legătura dintre cele două noţiuni, ci – mult mai tulburător – jena că ar putea avea vreo legătură cu ele. În mod
evident, un tânăr care ar fi în acelaşi timp şi frumos, şi cu minte (cu minte nu în sensul supunerii la reguli, ci în sensul deţinerii capacităţii de a discerne şi de a respecta valorile) ar deveni obiectul băşcăliei colegilor, personaj ridicol şi izolat, pradă deriziunii celor care, reprezentând majoritatea, nu acceptă excepţia, căreia nu pot să-i semene, dar care le contestă, prin simpla existenţă, dreptul la răsturnarea criteriilor.
Pentru că este vorba într-adevăr de o răsturnare a idealului în care Răul a luat locul Binelui şi Urâtul locul Frumosului, înlocuindu-le fără să o mărturisească, ba mai mult, susţinând
că nu este vorba de o înlocuire, ci de o adaptare la schimbările timpului, de o transformare postmodernă a definiţiilor.

În acest sens, vizitarea în ordine cronologică a oricărui mare muzeu de artă al lumii îţi oferă descoperirea aproape de nesuportat că istoria artei este istoria decadenţei artei şi evoluţia
ideii de frumos o istorie a renunţării treptate la frumuseţe. Rareori am avut mai violent revelaţia acestui adevăr decât, nu cu mult timp în urmă, când Parisul şi-a deschis marile săli pentrucelebrarea artei contemporane, într-un festival, grandios prin proporţii şi organizare şi profund tulburător prin cultul derizoriului, al perisabilului, al urâtului sfidător şi agresiv, prezentat drept frumos al ultimei ore.

Dar nu despre arta – destinată oricum unei elite care are dreptul să-şi stabilească singură criteriile admiraţiei – vreau să vorbesc, ci despre urâtul coborât până în adâncurile sufletelor
copii lor pe care nu-i mai încântă basmele cu feţi-frumoşi, nici desenele animate cu pisici trase pe sfoară de şoricei isteţi, ci filmele şi benzile desenate cu monştri aproape de neprivit, urmăriţi şi admiraţi cu aviditate. Vreau să vorbesc despre urâtul cultivat în viaţa de toate zilele, despre paradele de modă în care fete frumoase sunt transformate în sperietori, învăţate să meargă împiedicat şi îmbrăcate în haine programate să le urâţească şi să le multiplice urâţenia creată astfel, oferind-o drept model de frumuseţe la zi. Cele două exemple ar putea părea nişte simple substituiri fără importanţă ale frumosului prin urât, dacă nu ne-ar obliga să ne întrebăm cum vor creşte copiii care învaţă să iubească monştri şi devin dependenţi de violenţa şi agresivitatea dezgustătoare a înfăţişării lor; dacă nu ne-ar obliga să ne întrebăm ce vor deveni şi cum vor evolua generaţiile tinere supuse efortului de a arăta cât mai rău şi obligate să transmită fiilor lor acest ideal pe dos.


Răspunsul logic este că – aşa cum binele şi frumosul se înrudeau şi se potenţau reciproc pentru cei vechi – dependenţa dintre urât şi rău, până la coincidenţa lor aducătoare de dezastre,
devine motorul înaintării noastre spre disoluţie. Cultul urâtului generează răutate, aşa cum bunătatea izvorăşte frumuseţe: nu depinde decât de noi să ne hotărâm. Oricât ar părea de exagerat, monştrii din cartoanele animate îşi pregătesc fanii de la grădiniţă pentru satanism, emo şi alte forme de apocalipsă, în timp ce nunta Ilenei Cosânzene cu Făt-Frumos poate fi o treaptă spre o lume mai plină de sens. Întoarcerea dinspre materie spre spirit a locuitorilor societăţii globale – condiţie aproape obligatorie a nedispariţiei acestuia – va însemna, sunt convinsă, şi o întoarcere spre valorile „demodate“ ale Frumuseţii şi Binelui. Dacă nu cumva, între timp, coincidenţa răului cu urâtul va fi atât de puternică, încât vom fi obligaţi să îi dăm şi un nume, care va fi nu numai antonimul kalokagathiei, ci şi numele sfârşitului lumii.

Ana Blandiana, ” Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *