Visul lui dintotdeauna fusese să se facă matador. Nu picador – cel care împunge taurii cu capa, sau dresor de tauri, ci matador, cel care le dă lovitura de grație, la sfîrşitul luptei, cel care ține spectatorii cu sufletul la gură, cel care se confruntă în modul cel mai direct cu moartea, cu pericolul, cu sîngele. Cel care are prozeliţi. Omul fără de care o coridă nu se poate încheia. Cel care culege laurii victoriei, cel care era curtat de doamnele epocii, cel pentru care se sinucideau tinerele şi care erau în secret admirați de doamnele în vîrstă, cel care era invidiat de tinerii lipsiți de curaj.
Poate de aceea şi ieşise zugrav, într-un final, tot stînd şi gîndindu-se la tauri şi mîzgîlindu-i pe pereți de cîte ori avea ocazia. Sau poate că, de fapt, nu avea nicio legătură.
Cert este că, de cîte ori zugrăvea, îşi imagina că este într-o coridă mare. Nu se ştie de unde avea el atîta imaginaţie şi atîta pasiune pentru coride, că de citit nu citise mai nimic la viaţa lui. În niciun caz nu-l citise pe Hemingway şi nici Carmen nu ascultase veodată, căci opera nu era în niciun caz genul mzical care i-ar fi putut atrage atenţia. Nici expoziţii nu prea văzuse. Nici în Spania nu fusese niciodată. Nu pentru că nu i s-ar fi oferit ocazia, ci pentru că nu credea necesar să meargă nicăieri şi nu credea că ar avea ce vedea. Se mulțumea cu ceea ce ştia el despre luptele cu tauri – adică puțin mai mult decît zero. Dar el era fericit şi aşa.
Se ştie doar că îl fascinau coridele – din cîte auzise el, răzleţ, de la alţii, despre ele. Și le imagina ca pe niște spații imense și luminoase, frumos parfumate, iar pe toreadori – umpluți de glorie şi de flori, îmbrăcaţi în costume de gală, strălucitoare.
În timp ce zugrăvea diverse apartamente murdare, mintea îi fugea aiurea. La coride. La tauri. Îl incita pericolul. Deși, dacă se gîndea mai bine, văzuse cîndva un taur, într-un grajd, la ţară. Dar era slab şi sfrijit, în niciun caz nu ducea cu gîndul la taurii de coride şi nu avea nimic majestuos. Dar pe el îl impresionase şi aşa. Avea acasă, atîrnată în ramă, o vedere cu un toreador îmbrăcat în haine de paradă, învîrtind capa cu mișcări bine studiate şi spectaculoase, care să-i arate publicului curajul matadorului. Poate că asta îi stîrnise imaginația. O mică vedere care se potrivea în cameră ca nuca de perete, dar care avea darul să agite spiritul unui zugrav de bună credință.
De cîte ori se ducea să zugrăvească un apartament, avea mica lui nebunie: le cerea clienților ca, în schimbul unei reduceri nu foarte substanțiale din prețul convenit inițial, să-i dea voie, înainte de a le zugrăvi casa, să deseneze un taur pe peretele ce urma a fi curățat și zugrăvit. Majoritatea clienților acceptau, nu chiar cu bucurie, dar cu condescendență. De altfel, nenea Saverino – căci aşa îl chema pe zugrav – avea o mulțime de povești despre coride. De unde le aflase, nu se știa. Cînd se ducea la clienți noi, purta întotdeauna cu el un fel de suliță – în loc de capă – cu care cerea voie să împungă în fotoliile și canapelele din casă – contra unei mici reduceri de preț, bineînțeles.
-Nici n-o să vă vină să credeți ce schimbare o să aduc în casă. Nu numai că pereții o să fie curați și dezinfectați, dar o să puteți să admirați permanent un mic fragmențel dintr-o coridă. Priviți ! O să vă placă. Deja prinde contur. Vedeți?
Oamenii vedeau şi se cruceau. Dar nu se supărau, că doar mai văzuseră țicniți la viața lor. Și apoi, nenea Saverino era un ticnit total inofensiv. Pictatul pe pereti era ca un fel de inițere în ceea ce avea să urmeze. Oamenii îşi dădeau seama de sminteala lui și-l tratau ca atare, doar că se lăsau tentați de reducerile de preț practicate, așa că uneori cedau ispitei. Fiecare ticneală își avea avantajul ei. Cinci la sută entru nararea poveştilor cu tauri. Zece la sută reducere pentru pictatul taurului pe perete, alte zece la sută pentru permisiunea împungerii cu capa în canapele și fotolii, douăzeci la sută pentru cine accepta să păstreze taurul pictat pe perete măcar o săptămînă, alte zece la sută pentru cine stătea să asculte povești cu coride, aflate nu se știe de unde și pentru articiparea activă a ascultătorului. Categoric, nu era defel un bun afacerist. Dar coridele îi plăceau foarte tare. Sigur că nu multă lume accepta să se ajungă pînă la reducerea de douăzeci la sută, dar măcar cinci la sută din preț, tot obțineau, majoritatea. În fond, nu era mare scofală. Clienții care aveau mobilier vechi și stricat deja de pisici, acceptau și împunsul cu sulița în canapele. Era un adevărat spectacol.
– Taurul, domnule, vă spun eu, nu e ca rațele, să meargă legănat și să nu știe ce e cu el. Taurul e făcut să atace. Magnific animal! Atacă și ucide ! Strașnic ! se înflăcăra nenea Saverino.
– Dar ce e așa magnific la o fiară ucigașă? îl mai întreba cîte o cucoană mai sensibilă.
-Păi nu știți? Să vă spun eu, domniță. Porcii sînt făcuți să fie mîncați de Crăciun, pentru că sînt urîți, nu-i așa ? Găinile sînt făcute să fie tăiate și mîncate, așa este? Dar taurii, au noblețe, au forță. Recunoașteți? Trebuie să recunoașteți. Nu vreți să vă zugrăvesc peretele roșu, simbolul sîngelui? Nu? Ah, păcat. Nici soția mea nu a vrut. Puteam să pictez toată casa cu scene de luptă. Dar ea n-a vrut. Femeile sînt prea sentimentale, vă spun eu. La ele, totul trece prin suflet. Nicio afacere ! Roșul incită la luptă. Dacă vă răzgîndiți, îmi spuneți!
– Dar știți că uneori taurii, în coride, ucid caii și uneori și pe matadori, și pe picadori? Și oare caii nu sînt și ei nobili? se încumetau unii clienți să-l contrazică.
– Ei, aș! De unde? Caii, ca porcii. Nu știți că, în Coreea, caii sînt mîncați cu pîine? Sau, cel puțin, îi mîncau în timpul războiului. Ia uitați-vă, vă place ce taur frumos v-am desenat? Nu preferați să rămînă definitiv? Cum, nu, vreți să-l șterg? Bine, cum doriți, eu vi-l șterg, dar să știți că e păcat de el. N-o să mai vină nimeni să vă deseneze gratis un taur pe perete. Sînteți sigur că vreți să-l șterg? Bine, dar faceți o mare prostie, dacă îmi îngăduiți. De șters e simplu, domnule! Ascultă-mă pe mine la ce-ți spun! Dai cu bidineaua pe perete și gata, ai terminat. Eh, dar coridele, coridele nu sînt simplu de făcut. Acum v-am dsenat un tăuraș mic, dar pot să vă desenez și în mărime naturală.
– Nu, lăsați, nu trebuie să vă deranjați ! Ați muncit deja prea mult.
-Da, așa este, mă cam surmenez, dar nu mă deranjază foarte tare, atîta timp cît rezultatul e frumos și clientul e mulțumit. Ei, vă spun eu, că dacă aș fi fost eu toreador, sau matador aș fi găsit o soluție să fac totul artistic, inclusiv uciderea.
-Dar credeți că matadorii nu s-au gîndit la asta înaintea dumneavostră?
– Ei, nu puteau să se gîndească la toate. Cînd vezi taurul repezindu-se spre tine cu forța unui tanc, nu te mai gîndești la artă. Dar eu cred că aș fi reușit să fac asta. Să nu mă gîndesc la nimic altceva înafară de taur. Oricum, nu mă gîndesc la nimic altceva, fără să-mi fi cerut nimeni. Și să mă gîndesc și la artă în același timp.
-Cum așa, nene Saverio? Crezi că ar fi posibil să mai fii artist, dacă ai fi teoreador cu normă întreagă?
-Păi să vă spun. Acum, eu vin la dumneavoastră și mă gîndesc la tauri, în timp ce vă zugrăvesc, nu-i așa ? Păi și n-aș putea să fac invers? Să lupt cu taurii și să mă gîndesc la zugrăvit ? Cine m-ar opri ? Cine m-ar dezaproba?
Cu cît se înfuria mai tare, cu atît începea să gesticuleze. Și gesticula tot mai furios, cu bidineaua în mînă și împroșca de jur împrejurul lui cu var și vopsea.
