Tradiţii vechi la timpuri noi

Vorbeam mai deunăzi cu nişte prietene. Ne revoltam, dar şi făceam haz de necaz, ca nişte veritabili români faţă de aşa-zişii colindători, care umblă cu… Cu capra, să zicem, dacă prin capră înţelegem costumele acelea pestriţe, desprinse dintr-un carnaval funest şi larma fără nicio noimă care se vrea a fi colind.

Da, revoltă! Unde sunt, domnule, colindele noastre? Cine le dă dreptul acestor oameni să îşi bată joc de tradiţiile noastre, de sufletul nostru românesc?

Noroc că există noapte şi momente de sinceritate. Să îi strângem pe aceşti farsori de pe stradă, să îi strângem pe şarlatanii pentru care colindul nu este decât o formă superioară de cerşit… Ce ne va rămâne?

Nimic în afară de o linişte apăsătoare sub cerul plumburiu, blocuri sordide, speranţa că vom ajunge vreodată la nivelul statelor dezvoltate din Occident. Asta evident, dacă nu am mai avea politicieni, dacă nu ne-ar mai pune nimeni beţe în roate. Şi altele de felul acesta.

De fapt, nimic din ceea ce era odată. Pentru că flăcăii care ar trebui cu adevărat să colinde stau şi joacă Dota, scuipă seminţe sau sunt în club. Ori, ca să fiu realist şi echilibrat, studiază, practică un sport sau exersează la un instrument muzical. Aici sau în afară. În locul lor sunt acei oameni în veştminte pestriţe pe care din această cauză nu trebuie să îi blamăm.

Nimic din ceea ce era odată pentru că, măcar în jumătate din această Românie, nu mai avem ogrăzi, ci blocuri, nu mai avem uliţe, ci străzi asfalte mai bine sau mai prost, nu mai avem pământ pe care să îl arăm cu plugul, ci locuri de muncă, în clădiri de birouri, la care ne grăbim să nu întârziem. Nu mai avem ţărani care să primească colindătorii la ei în curte, să ofere flăcăilor pahare de vin, să glumească cu ei, să le spună fiecăruia pe nume, poate chiar să ochiască pe vreunul pentru a şi-l face ginere. Avem în schimb muncitori, profesori, ingineri, programatori şi alţii care poate ies pe geam să arunce câte o bancnotă de unu, cinci sau zece lei străinilor de afară, la fel de străini ca vânzătoarele de la supermarket care ne aranjează în sacoşă cumpărăturile sau ca funcţionarii de la bancă ce ne ajută cu zâmbetul pe buze să ne reeşalonăm creditele. Asta în cazul în care nu aruncă printre dinţi o înjurătură către tămbălăul de afară.

Poate că mai sunt locuri în care tradiţiile se păstrează aşa cum erau demult. Poate că mai sunt unii care încearcă să le reînvie prin concerte, prin CD-uri, poate chiar prin iniţiative cetăţeneşti de felul „Haideţi să ieşim să colindăm cum o făceau străbunii noştri!”. Totuşi, jumătate din această ţară, poate mai mult, trăieşte în era postindustrială, iar ceea ce a fost nu va mai fi.

Tradiţiile mor sau se schimbă odată cu lumile care le-au produs. Nu trebuie să ne pară rău. Trebuie să ştim că au fost, să le preţuim, să le păstrăm amintirea şi să vedem cum facem ca lumea noastră, în care trăim, să se dezvolte, să evolueze. Tradiţiile mor sau se schimbă. Lumile mor sau se schimbă. Nu este nici bine, nu este nici rău. Nu este loc de revoltă. Este în firea lucrurilor.