Ultima plachetă a infatigabilei Nora Iuga nu confirmă o schimbare de imaginar poetic, dar acreditează, dacă mai era nevoie, vitalismul prolific al scriitoarei octogenare. Câinele ud e o salcie (Cartea Românească, 2013) — ce titlu semnificativ prin asocierea realităților disparate! — se înscrie sub aceleași auspicii paradigmatice ca și cele anterioare: de la neo-expresionism la suprarealism, într-o descendență onirică recognoscibilă. Revendicarea de la visătoria șaizecist-șaptezecistă, cu obsesia ei pentru formulistica de maximă ermetizare și pentru scurtcircuitarea șablonului lexical-imagistic, nu a fost nicicând contrazisă de poezia anterioară a autoarei. Și, aș îndrăzni să afirm, nici de proza ei.
Referințele sunt dintre cele mai îndepărtate, într-o poetică a întâlnirilor neașteptate: cultură, istorie, decor urban, obiecte banale, amintiri și ființe împrăștiate, ca simbologie personală, toate prinse într-un spectacol flamboaiant, cu artificii de cuvinte și imagini: ”sigur și laptele s-a acrit/mi-au plăcut invalizii genunchii/juliți mâncărurile alterate/am stat la intersecția curentului/și m-am jucat de-a codul roșu/visam să confecționez o umbrelă de soare/și ei cu vârcolacii cu otgoanele putrede/mere și gulii umflate cu pompa de flit/n-am nevoie de plasă la saltul mortal/doar un ochi de cortină/să-mi văd spectacolul” (am stat la intersecția curentului). În multe dintre texte, semnificațiile par a se anula reciproc, iar acrobațiile ilogicii asociative sunt predominante. Poemul pornește pe o oarecare direcție fixată, dar, pe măsură ce se derulează, cotește spre direcții colaterale sau opuse, tinzând să epuizeze posibilitățile de efect ale ciocnirilor dintre tropi și imagini: ”m-aș duce la gară/iese soarele capul mariei vecera/cu aripile desfăcute pe cer/înger îngerașul meu roagă-te/și domnul profesor/«nu există moarte nici înviere»/fluturele zboară de la un bec/la altul în sala de disecție/piele de culoarea portocalei/ochi fără țintă albuș scurs/ți-e frică nu știu/coroana e rotundă” (în sala de disecție); ”printre incunabule/într-un fiord într-un port/se botează robul lui dumnezeu heinrich/cu albiturile dezvelite/fecioara se așază în balanță/noi așteptăm provincia” (un pumn de celule albe). Avem și erotism voluptos, de carne și de sânge, dar și elan, și intertext subtil, cu livrescul așezat firesc lângă senzualismul cel mai acerb. Pur decorativă sau nu, cultura face casă bună cu impetuozitatea amoroasă, întinsă până la limita decenței: ”cred că trebuie să te caut/la el amarna/într-un sarcofag răscolit/pe toate fețele ca o curvă/făcută poștă de toți bețivii orașului/știu ai un obraz fără chip/ești un bărbat curgător/ți-am băut sarea din ochi/când mi-ai tăiat noaptea/ți-am supt laptele de tot/cu gura dintre picioare/și m-am trezit nesătulă de tine/ești primul și ultimul fără culoare/cu dinții tăi mușc/cu unghiile tale sfâșii/albul tău dizolvat în alb/voalul meu” (ți-am băut sarea din ochi); ”am fost la beethoven/i-am dus un trandafir alb/de la mama din casiopeea/el cred că era plecat undeva/pe venusberg sau în krimhalbinsel/că nu răspundea nici pe handy/nici pe fix însă-am dat de mozart/și de johann strauss dar tăceau/cu toții ca ꞌntr-o conspirație/noroc cu un paznic care m-a trimis/la wittgenstein că-i mai filosof dintre toți/și-are câini bărbați și mai cultivați/poate îmi spun ei unde mi-am pus râsul/de acum un veac în ce rând de scaune/și cum se numea acel cinematograf” (la cimitirul central).
E greu de prins în vreo coerență critică poezia Norei Iuga, ea e ramificată, centrifugă și profund anticonvențională, inclusiv prin dizolvarea genurilor (prozopoemele reprezintă bune exerciții de ambiguizare definitivă a împărțirilor de gen literar). Rezonanțele spațiale germane sau vieneze au menirea de a proiecta realitatea într-o zonă provocatoare prin exotic și asprime fonetică, iar scurtimea textelor și lipsa punctuației favorizează concentrarea și ludicul debordant (am citat mai sus poeme integrale). Oazele de ”normalitate”, adică de coerență și de frumusețe ”clasică”, sunt rare, în volum, căci ceea ce evită cu obstinație autoarea e tocmai locul comun, calea bătută. E cazul poemului numai fantomele țin acoperișul, de exemplu, pe care, de asemenea, îl citez integral (merită!): ”vreau să mai văd umbra fetiței pe bârnă/vreau să mai aud rîsul tău printre cruci/și-o tablă a căzut fâlfâind din aripi/parc-a înfipt un copil briceagul/în carnea mesteacănului//abia se născuse copacul/și fetița-i turna lapte la rădăcină/zilnic un castronaș ținea ochii închiși/ea credea că-i pisoi mi-a zis și redactorul/că orice vers e haotic și că numai fantomele/țin acoperișul pe palme acum înțelegi/de ce trebuie să întoarcem acul pământului//eu plec peste-o lună în sahara/departe de crima asta perfectă/o nuntă de-argint și dincolo de gard/argilă nisip între degete/scriu”.
Versurile care deschid placheta explică perfect poetica dezordonată a Norei Iuga: ”o mansardă deschisă nonstop/geamuri cu nori”. Avem o imagerie de largă și înaltă respirație lirică, în care oglinda deformatoare e la fel de fascinantă ca realitatea oglindită. Prin mansarda deschisă se văd norii, dar mai ales reflectarea lor în geamuri. Avem, deci, în cartea autoarei, o poezie de calitate, în formă și fond.