“Ioane, actor să-l faci! Artist! Neapărat! Marile scene, marile roluri, finalurile apocaliptice, tragediile, Regele Lear, cortinele prăbuşindu-se, aplauze, catifele, femei plângând, gloria, gloria! Asta-l aşteaptă! Uită-te la el!”. Aşa-i spunea domnu’ Bruno bunicului. Se holbau la mine, mă bălăceam în groapa cu nisip. N-a nimerit-o, poate doar cu tragediile. Ei, doi moşnegi, se chinuiau să mă-nveţe franceza, nu prea le-a ieşit, franţujii nu-mi plăceau, caraghioşi, limba lor peltică, “ou est la toilette”, onanişti, făcuţi ciur mereu, bătuţi măr. Bunicu’ şi domnu’ Bruno, bodogănind toată ziua, golind damigenele prin pivniţă, prăvălind rafturi, beţivăneală, urlând nemulţumiri, scandal, îi durea undeva, tot timpul se fâţâiau nişte miliţieni prin faţa casei.
“Iată dovada! Iată dovada!”, ăsta era domnu’ Novak, vecinu’, “dovada că nu există Dumnezeu! Dacă era, îi trăznea de mult, boşorogi, scandalagii desfrânaţi, isztenem baszmeg anyat budos kurva!”. Erau porniţi, anii terorii i-au facut să nu le mai pese, îi durea-n cur, v-am mai spus. Braţe ca nişte ciomege, i-am văzut devastând un restaurant, ceva înfiorător, zburau mese, scaune, era la program, se închidea şandramaua, aşa erau vremurile, ei ar mai fi stat, voiau sa uite. Scandalul, carnetele de membru vă rog, insultaţi, n-aveau, ei prigoniţi încă din tinereţe! Duşi la secu’, fedeleş, întorşi dupa 2 zile, cam palizi, de-acolo i s-a tras bunicului, nu mai avea chef de nimic, n-a mai vrut să iasă, s-a stins încet… Să-i văd pe urlătorii de-acum, marxiştii, frankfurtiştii, gender studies, correcţii, indignados, că ce bine, că ce minunat, că fericirea mondială, că hai să mai încercăm odată! Am simţit pe pielea mea chinul, nu mai! Papagali, habar n-au, dau din gură, curci, flencăne, aruncă cu lături, gunoieri, scârbavnici! Mă enervez, îi tot ascult de ani, nu le zice nimeni nimic! “Tăceţi! Gata! Destul! Măgăroilor!”. Jap-jap! Piciorul în prag, e atât de simplu, se vede că n-aţi fost pe stadioane, în marile galerii, acolo lucrurile se rezolvă una-două, repede, rapid, bărbăteşte!
“Să nu fii căcăcios! Dă primul, rupe-i dinţii, apoi puteţi sta de vorbă! Şi spatele drept, nu uita, drept, demn, imperial! Să tropăi când mergi!”. Sfaturi primite în familie, oameni de treabă, cumsecade, unchiu’ Petrică de exemplu. L-au legat vreo doi ani, la ţăcăniţi, pastilat, el, anti-sistem, ditamai omul, cât un dulap, la petreceri cânta la acordeon, vorbea cam mult, l-au învăţat minte! S-a întors cu o bucată de parizer sub braţ, urlând “v-am adus cadou! v-am adus cadou!”, chiar când mergeam cu grădiniţa la cinematograf, la desene animate, Cărţile Junglei, ce ironie! Îl aşteptau, plângeau toţi, s-a prăpădit la scurt timp, neputincios, zdrobit. Nu-i chiar aşa cum spun marii utopişti, marii găinari, otrepele, şarlatanii care încearcă să ne convingă, că să iertăm, că să uităm! Nu, niciodată, niciodată, doar am văzut mormintele străbunicilor, pe cruce numele, trecute toate!
Ce ziceam? Mă ia valu’, mă ambalez! A, “să nu fii căcăcios”. Chiar aşa! Prima zi de şcoală, clasa-ntâi, mândru, îmi luaseră o curea, cataramă metalică mare, grea, şi acum ţin minte, gravată, ca o minge, scria “Hai Rapid”. Primul scandal, l-am bătut pe un muţunache pişăcios, mă enervase, spusese ceva, înjurase, scâncise, singurel fără mă-sa. Săriseră toţi! Primul val l-am zdrobit, prăpăd, dar la al doilea n-am mai putut. Intraseră şi ele, mititelele, aşa simpatice la început, în rochiţe albastre, cu fundiţe, acum ulii, harpii, să-mi bage unghiile-n ochi, să mă orbească! M-am prăbuşit, ca o statuie, ca un Goliat, îngenuncheat, eu, Gulliver, dărâmat de pitici!
I-am tras după mine, pe restul i-am zdrobit, maţele împrăştiate pe caldarâm, chirăiau! Atunci cred că a început totul, în ziua aia blestemată, m-au însemnat! Ai mei mă aşteptau acasă, sufletul la gură, speriaţi. Domnu’ Bruno alergând, cămaşa descheiată, auzise de toată tevatura: “Destinul, destinul! A-nceput! Nimeni nu-i scapă, mititelule!”. S-au închis iarăşi în pivniţă, supăraţi, îi apăsa, ştiau ei ce ştiau, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus! N-au mai ieşit, până dimineaţă băuseră tot, taman la fix, că unchiu’ Petrică tocmai decola, one way ticket, sol-aer, rachetă, nu te joci! Ne zgâiam ca la artificii, popândăi, mici de tot, înmărmuriţi, gârboviţi. Marile zboruri, decolările în eternitate – astea nu se uită! Colosale! Colosale!
